Erotism – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu - Dar Către Sublim

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Pe coapse-n liră gându-mi curge,
Priviri îmi pierd pe sânii-n pârg,
În păru-ţi fin ochiu-mi se scurge..
De mijloc mic curea-mi te strâng.
Cobor şi-alunec printre gambe
Spre glezne lungi, strâmte, de ciută,
Pătrund prin rochia-ţi fir de stambe,
M-anin de gura-ţi roşu fructă.
Tentacule de mâini prelungi
Le văd liane-n juru-mi trunchi,
Sunt mut d-extaz, cuvânt nu-mi smulgi..
Ah, Doamne, pune-ne-n mănunchi!.
Te visez goală-n pat de-amurg
Când soarele sfios se uită
Cu poleieli de uncii-n rug..
În aur corp îţi binecuvântă.
Aş vrea o odă să-ţi închin
Cum un popor încânt-o ţară;
Să-ţi dau ce nu-ţi va da destin..
Să-ţi fur moartea.. la subţioară!

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Amintire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Reții, când îmi erai iubită,
Nu te aveam, erai cu altul,
Făcusei zilnica-mi ispită;
Erai soție eu amantul?

Revezi, cotloane unde-ascunși
Și plini de patimi revărsate,
Ne căutam, întrepătrunși,
În zbuciumul vecin cu moarte?

Resimți, arome s*****,
Amestec de parfum și trupuri,
Când ne-mbătam dorinți trezite,
Din așteptări, din începuturi?

Rescrii, misterul neînțeles,
De pasiuni înzdrobitoare,
Cum varsă-albina, din cules,
Veninul din nectar de floare?

Revii, în gându-ți de presomn,
La erotismul în fantasme,
Ce ne-ofeream în ritm molcom,
Printre suspinuri-pleonasme?

Ne repetam, reții, revezi,
Cuvinte de amor.. nebuni!
Resimți, rescrii, trăiești, visezi,
Revii, îți simți ecou, răsuni?

Te-aștept, în brațe iar să-mi cazi,
Să-mi fi din nou o desfrânată
Cu buze rug, alin să-mi arzi,
Să mori sleită, iar o dată!

Colac, să-mi faci din mâini, picioare,
Să mă salvezi din gânduri tulburi,
Să-mi dai răsuflu-ți de răcoare;
.. „Sunt doar a ta”, perfid să-mi murmuri!..
03. 08. 2010

Ts Eliot - Jurământul Focului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

La mângâiere, încearcă s-o îndemne,
nerefuzată, chiar de-i nedorită.
Decis și roșu, brusc asaltă el;
O pipăie, nu-i simte apărarea;
Mândria lui nu vrea răspuns defel
Și bun venit îi este nepăsarea.

Daniel Vişan-Dimitriu - Muza Cea De Joi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Muza mea de astăzi, muza cea de joi,
Îmi șoptește versuri c-o privire blândă
Care mă încântă și îmi face, moi,
Brațele să-mi fie gata de osândă.
Și să-i fie valuri peste trupul cald,
Mângâind alene rotunjimi de stâncă,
Sub priviri albastre-n care azi mă scald
Așteptând în umbra șoaptelor „Nu, încă!”.
Simt cum timpul intră-n marea de nisip,
Valuri se animă, devenind secunde
Ce cuprind în ele străluciri de chip
Și, doar într-o clipă, mâinile-mi flămânde.
Versul se sfârșește-n șoapte rare, moi,
Și-n îmbrățișarea muzei. (Cea de joi).
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Dor de lele”)

Stephan Roll - Erotica În Tavernă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lui Fox, regele reporterilor.
Tremură de frică spânchiul D-zeu..
Crepusculul se stinge
în pipa-mi cu cenușe;
Ochiul tău e o daltă,
sprâncena o cătușe,
așteaptă-mă-nvoaltă
cu un polițist sub ușe
pentru pumnalul meu.
Îți voi prinde leii
ca agrafe
pe un gât de căprioară;
Leii-paraleii,
hiene și girafe
îți voi aduce în vis
pentru întâia oară
ca pe saltimbancii mei.
Sânge de argint
țâșnește dintr-o stea:
dă-mi gura ta, dă-mi șoldul și plosca de absint;
dă-mi poșeta ta și ceasul ascunse sub saltea
și vino să te pup cu un dinte mai canin,
vino, că te-aștept în frig și mort în drum,
sânge de parfum
gâlgâie dintr-un crin..

Stephane Mallarme - După-amiaza Unui Faun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Eclogă. Faunul:
Le-aş vrea, aceste nimfe, perpetue. Un duh,
Rozalbul lor, că pare-mi să joace, -ntr-un văzduh
Topit de somn. O umbră iubisem? Greu-mi dubiu,
Morman de noapte veche, sfârşeşte-ntr-un conubiu
De crengi subţiri ce, ele, crâng însuşi, spun că eu
Îmi dăruisem singur, vai mie! drept trofeu
Exsangua greşală a rozelor în floare.
Să cugetăm.. acelea de care-ngaimi, sunt, oare,
Aievea, sau fantasma dorinţe în desfrâu!
Himere curg, biet faun, cum un albastru râu
Din ochii reci ai celei mai caste: dar secunda,
Cea veşnic suspinândă, spui tu că-i însăşi unda,
În lâna ta, a zilei văratice? Nici gând!
În leşinatul aer stătut şi alungând
Răcoarea matinală, de-i ţine piept, nu-i apă
Pe care, -n murmur, naiul meu vrednic să n-o-ncapă,
Prin tufe revărsând-o-n acorduri; nici alt vânt,
‘Nainte ca-n aceste ţevi, două, să-l avânt
Iar el să-şi schimbe-n ploaie aridă claru-i sunet,
Decât, la zarea unde nu mişcă nor, nici tunet,
Învederat, factice şi prea-senin, acest
Inspiratoriu suflu, redevenit celest.
O, ţărmi siculi de mlaştini placide, cât vă pradă,
La-ntrecere cu vara, erotica-mi paradă,
Tacit, sub scânteinde petale, POVESTIŢI
„Că eu tăiam seci lujeri de trestie, -nvestiţi
Cu har: când, printr-un aur de albăstrii verzişuri
Fântânilor lungi viţe-nchinându-le, -n desişuri,
Tresar ovine alburi, la ceas când nu mai pasc:
Şi că, -n preludiul unde, lin, fluierele nasc,
Nu lebede, naiade! se ‘nalţă ori defluă
În ape.”
Totul arde-n roşcata oră fluă,
Nedând pe faţă arta prin care anula
O prea dorită nuntă, de cel voind un la:
Putea-voi, oare, singur, atunci, şi drept, să intru
În antică lumină şi, prin fervori ca dintru
‘Nceput, să fiu, ingenui crini! unul dintre voi.
Nu, dulce, mai-nimicul pe care buze moi
Ni-l susură, sărutul perfidelor aceste,
Dar pieptu-mi care, fără vreo plagă s-o ateste,
Ascunde, -augustă, urma cutărui dinte cast;
Ei bine! Fie-i sfetnic de taină stuful vast
Şi geamăn, cel pe care întru azur se cântă:
Ce, luând ardoarea feţei asupră-i, se încântă
Că frumuseţea, într-un lung solo, am putea
S-o amăgim, pe-aceea din jur, ca, astfel, ea
Cu melodia noastră credulă să se-ncurce;
Iar precât poate-amorul în modulări să urce,
Că face-vom ca visul firesc de umăr lis
Ori coapsă-ntrevăzută de ochiul meu închis,
Într-un prelung, apatic, van murmur a se stinge.
În aşteptare-mi, cată, fugarnică Syringe,
Nai veşted, ca în floare, din nou, să dai pe lac!
Despre zeiţe, mândru de larma-mi, n-o să tac;
Şi făr’ de cingătoare, -n icoane prea-fidele,
Lăsa-voi umbra, încă, a multora din ele:
Din struguri, când, aşijderi, tot soarele l-am scurs
Şi ca să-i dau părerii de rău un mai bun curs,
Râzând, ridic ciorchinii goliţi la dunga verii
Şi, lacom de beţie, până-n târziul serii,
Suflând în piei strălimpezi, privesc prin ele, -n piez.
O, nimfe, să mai umplem vagi AMINTIRI, de miez.
„Din trestii, dând în lături prea multele lor pleoape,
Ocheam spinări divine stingându-şi setea-n ape,
Cu strigăte grozave subt păduratic cer,
Cât păru, -n îmbăierea-ii, pierea, o, giuvaer,
În reci fiori şi sclipăt de nestemate-n rouă!
Purced; când, jos, (răpuse de boala de-a fi două)
Le văd cum, adormite-ntre galeşele lor
Cutezătoare braţe, se-nlănţuie cu dor;
Le-nhaţ, întrepătrunse cum sunt, şi, -n zbor, la rugii
Sleindu-şi, pe neplacul frivolelor refugii
De umbră, -ntreg parfumul în soarele-n declin,
Ca jocul să ne fie de spuza zilei plin.”
Mi-eşti dragă, ah, mânie-a fecioarelor, savoare
Sălbatică a sacrei poveri ce, goală, -n soare,
Îi scapă gurii mele fierbinţi; zvâcneşte cum
Un fulger! carnea-n spaima ei tainică, acum:
Din pieptul prea-sfioasei la glezna celei rele,
De care o candoare se pierde, ude, ele,
De lacrimi şui sau aburi ce mai voios preling.
„Păcatu-mi e că, vesel viclene frici să-nving,
Am vrut să se dezbine ceea ce zeii, -n buna
Lor voie, guri şi plete, pofteau să fie una:
Că nu dau să-mi înăbuş un aprig râs născând
În tainiţa ferice a uneia (pe când
Abia de-o ţin de-un deget, pentru ca ea să-şi scalde,
Palori de fulg în roşul surorii ei mai calde,
Pe cealaltă, naivă şi fără eritem:)
Când, vai, din braţe-nvinse ca de un rău extrem,
Mi se şi smulg, ingrate de-a pururi şi de stâncă
La biet suspinu-mi care mă mai îmbată încă.”
Atâta rău! Plăcere, cu altele voi bea,
Doar să-şi înnoade coama-n, cornută, fruntea mea:
Că, purpuriu de coaptă, alean al meu, ştii bine,
Nu-i rodie să nu crape în zumzet de albine;
Şi-ndrăgostitul sânge, de cine-l vrea, un roi
Hrăneşte, al dorinţei fără sfârşit, în noi.
La ora-n care aur scrumit e crîngu-n zare,
Serbarea se-nteţeşte în stinsele frunzare:
O, Etna! ale tale, ce vechea-ţi lavă laşi
S-o calce zâna Vineri, cea cu ingenui paşi,
Când, trist, un somn detună iar flama e-n eclipsă.
A mea-i regină! Certă, osânda?.. Sau că, -n lipsă,
În suflet, de cuvinte şi cu un prea greu trup
Dospind în pacea lungii amiezi, şi ca să-mi rup
Din gânduri sacrilegiul: nu-mi mai rămâne mie
Decât să zac în setea nisipului. Şi fie
Ca viniferul astru să-l simt, pe gât, curgând!.
Adio, cuplu! Umbră am să te văd, curând.

Charles Baudelaire - Podoabele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Iubita era goală, și după-a mea dorință
Asupra ei păstrase sonorele podoabe,
Purtându-le cu-n aer semeț, de biruință,
Ce-l au, în zile bune, a’ maurilor roabe.
Risipa de metaluri și pietre, ce se-mbină
Și-n scânteieri de raze tresar în joc și cântă,
Îngemănarea-aceasta de sunet și lumină
Privirea mi-o vrăjește și inima mi-o-ncântă.
Culcată între perne, ea se lasă-ndrăgită
Și surâdea, plăcându-i cum se-nalță s-o scalde
Iubirea mea tăcută, ca marea liniștită
Când vrea să prindă țarmul în brațele ei calde.
Mă urmărea cu ochii tigroaicei îmblânzite,
Și încercând alene atrăgătoare poze,
Dădea candoare pură lascivelor ispite
Și-un farmec nou acestor trupești metamorfoze.
Și umerii, și brațul, și pulpele rotunde,
Mi se-mbiau privirii cu luciul lor de piele;
În mlădierea lină a lebedei pe unde,
Și pântecul, și sânii – ciorchinii viei mele -.
Mă ademeneau mai dulce ca îngerii pierzării,
Smulgându-mi bietul suflet din liniștea adâncă,
Unde-l lăsasem singur, pe-o culme a uitării,
Să doarmă în cristalul palatului din stâncă.
Mi se părea că-n voie, un meșter desenase
Pe trunchiul Antiopiei un bust ca de băiat,
Și mijlocul, pe șolduri, ușor i-l subțiase..
Ce splendid era fardul pe chipul ei bronzat!.
– Apoi cu-ncetul lampa se stinse, și-n odaie
Zăream numai căminul cum flacăra-și răsfrânge,
Iar focul, trimițându-și suspinul în văpaie,
Tot trupul ei de ambră i-l îmbăia în sânge.

Jose Eustacio Rivera - Ca Să Îmi Satur Pofta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ca să îmi satur pofta ce-n sânge-mi clocotește
și bezna din colibă să fie mai umană,
un indian ironic mi-a dat o indiană
cu sânii fermi și tineri, ce Riguey se numește.
Parfumul ei cel dulce, de măghiran, îmi place;
ea chipul mi-l ascunde, cum datina-i dictează,
apoi, simțind alintul, tot trupul mi-l brăzdează
cu unghiile sale cu roz de carapace.
E lună. Iar izvorul de mariaj vorbește.
Micuța indiană de mine se lipește
și umerii mi-i mușcă cu o cruzime rară.
Săraca.. Mă răsfață! Și-n pat aud cum cântă,
ca pe un podium, briza, în noapte-un imn de nuntă,
iar pubescentul munte miroase a fecioară.

Paul Sava - Erotica

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Erotica.
A fost o dimineață de miercuri către joi;
spre patru jumătate.
Eram numai noi doi,
și rupți de restul lumii printr-un imens abis.
Tu, blândă lângă mine,
abandonată în voia mângâierilor mele.
Într-o mișcare de leagăn a capului
ți-am simțit gura cald întredeschisă,
cu zâmbetul trist,
amestec de poftă și nesupunere,
umbrit de nerăbdări și nesiguranță.
Erai cu mine, în ființa mea
când m-am aplecat liniștit să-ți împlinesc voia;
erai lângă mine,
șarpe sau Evă,
și nici un paradis nu m-ar fi reținut,
pe mine Adam,
de mi-ar fi fost făgăduit fără ființa ta.
Tu erai paradisul, și în tine eram.
Pentru tine munca se făcea vrednică
de a fi dorită.
Adormită în brațele mele
erai atât de bună,
că ochii tuturor muritorilor,
privindu-te,
ar fi trebuit să se spele de lacrimi.
20 iulie 1961
Paul Sava – LACRIMI USCATE

George Dumitrescu - Imn Păgân

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O sete lacomă, neistovită,
S-asmuțe, roșie, să-ți bea ființa.
Tu mi-ești izbândă și mi-ești suferință
Și, goală, -mi pari la fel de neghicită.
Bucher al trupului sculptat în nopți
Când ți-a căzut la glezne orice fundă,
Îmi dogoresc privirea sânii copți
Și coapsa fumurie și fecundă.
Cu ochii te implor și te adulmec,
Ca o jivină pasul căprioarei.
Îmi culc sărutu-n cuibul subsuoarei
Și tremur tot și freamăt ca un ulm.
De la sprâncenele adânci și păduroase
Și până-n albia catifelată,
Care te-adună ca-ntr-un jghiab, cutremurată
De lungi fiori și flăcări dureroase.
Tu mi-ești moșia sacră, peste care
Cu plugul ar pământul tău cel brun.
Ca să rodească grâul cel mai bun
Și holdele de maci arzând în soare.
Tu mi-ești moșia caldă și avidă,
Asupra ei mă scutur – nor de ploaie –
Sub care mijlocul ți se-ndoaie,
Ca și mai bine-n sânu-i să mă-nchidă.
Și-mi ești toridă stepă, peste care
Îmi vântur herghelia nechezând,
Ca să mă simt stăpân, în scară stând,
Prin zări halucinate de dogoare.
Dar, încâlcit în pletele-ți de seară,
Se sbat în mine crengi de azalee:
Robit, ascult cum suie și coboară
Divinitatea-n trupu-ți de femeie.