epopee – Versuri.pro

Jorge Luis Borges - Odiseea Cartea Douăzeci și Trei - 178

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O dreaptă răzbunare a săvârșit,
Oțelul spadei, fapta cuvenită.
Săgețile și lancea ascuțită
Vărsat-au sângele nelegiuit.
Necontenit luptând cu piedici grele,
Ulise la nevastă-a revenit,
În ciuda unui zeu care-a stârnit
Furtuni potrivnice și vânturi rele.
Regina credincioasă se odihnește
La pieptul regelui. Dar unde-i oare
Bărbatul ce de-atâta timp pe mare
Ducând un trai de câine rătăcește?
El vrăjmășia soartei o-nfrunta
Zicând că Nimeni numele-i era.

Jorge Luis Borges - Odiseea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O dreaptă răzbunare a săvârșit
Oțelul spadei, fapta cuvenită.
Săgețile și lancea ascuțită
Vărsat-au sângele nelegiuit.
Necontenit luptând cu piedici grele,
Ulise la nevastă-a revenit,
În ciuda unui zeu care-a stârnit
Furtuni potrivnice și vânturi rele.
Regina credincioasă se odihnește
La pieptul regelui. Dar unde-i oare
Bărbatul ce de-atâta timp pe mare
Ducând un trai de câine rătăcește?
El vrăjmășia soartei o-nfrunta
Zicând că Nimeni numele-i era.

Homer - Iliada Cântul II Partea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Toți peste noapte dormeau, și zeii ceilalți și bărbații
Războitorii din car, numai Zeus n-avea parte de tihna
Somnului. Sta chibzuind cum el să-l înalțe pe-Ahile
Cinstea mărindu-i cu pierderea multor Ahei la corăbii.
Una din toate la urmă-i păru că e mult mai cu cale,
Lui Agamemnon Atrid un vis momitor să trimită.
Visul la sine chemând, îi zise cuvinte ce zboară:
„Du-te, tu, vis momitor, pe la repezi corăbii ahee,
Unde adormit e sub cort Atrid Agamemnon, și spune-i
Toate și-ntocmai așa după cum mi-e porunca; zorește-l
Să înarmeze pe-Ahei, să bată cu toată greimea,
Poate chiar azi să ia Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoită, ci una de-acuma sunt zeii,
Domnii cei mari din Olimp, căci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor, de-amenință nori grei peste neamul din Troia.
”Zise, iar Visul porunc-auzindu-i îndată purcese.
Neamânat el ajunse la repezi corăbii ahee,
Unde sub cort adormit îl găsi pe Atrid Agamemnon;
Somnul cu farmec ambrozic deasupra-i plutea ca un nour.
Stele la creștetul lui, în făptură ca Nestor, pe care
Mai cu temei îl cinstea între sfetnicii săi Agamemnon.
Astfel întocmai fiind, grăi vestitorul lui Zeus:
„Dormi, tu vlăstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat să doarmă cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Căruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia tu aminte ce-ți spun: eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijă și milă de tine.
El porunci să pornești cu întreaga oștire-narmată,
Poate chiar azi să iei Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoită, ci una de-acuma sunt zeii,.
Domnii cei mari din Olimp, căci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor și nori grei pe Troieni i-amenință din partea
Marelui Zeus. Deci adu-ți aminte și nu da uitării
Spusele mele de cum părăsi-te-va dulcea somnie. ”
Asta rostindu-i, s-a dus. În cort a rămas Agamemnon
Singur în sine gândind la fapte ce n-aveau să fie:
Și-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va cetatea.
Nesocotitul, el nu știa gândul ascuns al lui Zeus,
Care-a ursit-a din nou ca Troienii și-Aheii să-ndure
Vaiete multe și-amaruri în valma cumplitelor lupte.
Craiul din somn se deșteaptă și glasul zeiesc îi răsună,
Iute se scoală-n picioare și-mbracă o nouă și moale
Haină frumoasă și mantia mare și-aruncă deasupra-i
Și o mândrețe de tălpi și-nnoadă pe dalbe picioare,
Spada țintată-n argint își prinde de umăr și-apucă
Trainicul sceptru ce-avea din străbuni și în grabă se duce
Unde stau vasele Aheilor cei ferecați în aramă.
Tocmai suia pe Olimp și-a zorilor zână Aurora,
Zeilor veste să dea tuturor de ivirea luminii.
Dete Atride poruncă strigacilor crainici să cheme
Oastea, ca toți să s-adune feciorii pletoși din Ahaia.
Crainicii-ndată crăiniră și-n pripă se strânser-Aheii.
Sfat mai întâi sfătuiră oștenii de frunte, bătrânii,
Lângă smolita corabie a craiului Nestor din Pilos.
După ce-i strânse, rosti o povață cuminte Agamemnon:
„Dați ascultare, prieteni. Venitu-mi-a-n tainică noapte
Visul de sus de la zei. Era la vedere ca Nestor,
Tocmai ca el după stat, după chip, după toată făptura.
Stete la creștetul meu și-mi zise cuvintele aceste:
„Dormi, tu vlăstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat să doarmă cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Căruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia dar aminte ce-ți spun, eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijă și milă de tine.
El poruncit-a să-ntrarmi pletoșii Ahei pân’ la unul,
Poate chiar azi să iei Troia cu ulițe largi pietruite.
Zeii ce șed în Olimp de-acuma-nțeleși între dânșii
Cugetă toți la un fel, căci lesne-i făcu s-o asculte
Hera cu rugile ei și-acum pe Troieni i-amenință
Zeus; tu asta păstrează-ți în minte. La vorbele-aceste
Visul se duse zburând și somnu-mi fugi de pe pleoape.
Hai dar pe Ahei să-i pornim cu armele. Dar mai-nainte
Eu am să-i pun la-ncercare vorbindu-le cum mi se cade
Și-o să-i îndemn la corăbii să fugă, să plece pe mare.
Voi repeziți-vă care-ncotro și opriți-i cu gura. ”
Asta grăindu-le Atride șezu. Între dânșii se scoală
Domnul prundosului Pilos, bătrânul, cumintele Nestor
Și sănătos chibzuind, așa începu să cuvinte:
„Voi căpetenii și Domni ai oștirii din Argos, prieteni,
Dacă venea să ne spuie de visul acesta un altul,
Noi puteam zice că minte și nu i-am fi dat ascultare;
Visul e însă visat de mai-marele nostru; de aceea
Hai să vedem de se poate pe-Ahei să-i pornim la bătaie. ”
Asta vorbi și întâiul din sfat se grăbi să se ducă.
Sfetnicii toți, purtătorii de sceptre, urmând pe păstorul
Armiei, se ridicară și gloate veneau cu grăbire.
Cum se pornesc câteodată-mbulzindu-se roiuri de-albine,
Mișună-ntr-una, ieșind din laturea stâncii scobite,
Zboară și-n chip de chiorchine s-așază pe flori primăvara,
Unele flutur-aicea grămadă, altele acolo;
Astfel și oștile atunci roind din corăbii, din corturi,
Se îmbulzeau și în cete cu vuiet curgeau spre adunare,
Pe-așezătură la mal. Ardea între dânșii zorindu-i
Vestea trimisă de Zeus. Se strânseră toți, dar soborul
Nu se putea mulcomi și pământul gemea sub povara
Gloatelor când s-așezau, căci valmă era și vreo nouă
Crainici umblau să-i potoale cu strigăte tari și s-aline
Zgomotul lor ca s-asculte pe Domnii, purceșii din Zeus.
S-au așezat ei la urmă și-a stat fiecare la locu-i.
Liniște apoi se făcu și atunci se sculă Agamemnon,
Sceptrul în mână țiind, pe-acel făurit de Hefestos,
Care-l dădu împăratului Zeus, născutul din Cronos;
Zeus îl dete lui Hermes, al zeilor sol, al lui Argus
Ucigător, iar acesta l-a dat lui Pelops călărețul,
Iar Pelops lui Atreu, vestitul păstor de noroade,
Care murind îl lăsă lui Tieste, bogatul în turme;
Craiul Tieste la rându-i îl dete să-l poarte Agamemnon
Spre a domni peste Argos întreg, peste multele-ostroave.
El, sprijinindu-se-n sceptrul acesta, vorbi adunării:
„Voi, vitejime, Danai, tovarăși de luptă, prieteni,
Mare și grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus,
Neînduratul. Deși se-nvoise cu semne că-n țară
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuși acuma s-a pus să mă-nșele grozav; mă silește
Calea spre țară s-apuc rușinos după pierdere multă.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic,
Care-a surpat așa multe cetăți cu mândrețe de ziduri
Și o să surpe mereu, căci nebiruit e-n putere.
Vai, e-o rușine s-audă urmașii cumva că Danaii,
Oaste așa multă și-atât de vitează, luptară zadarnic
Vreme-ndelungată pe-aici, și deși se bătură cu oameni
Mult mai puțini decât ei, biruința lor tot e departe.
Dacă-nvoindu-ne noi cu Troienii ne-om pune să facem
Numărătoare-ntre noi de-o parte și alt-a oștirii
Și la un loc de s-ar strânge acei care au vetrele-n Troia,
Noi de ne-am pune cu toții în cete-mpărțiți câte zece
Și ne-am alege pe câte-un Troian să ne fie paharnic,
Multe zecimi de-ale noastre ar fi de paharnic lipsite;
Iată cât eu socotesc că întrecem la număr dușmanii
Care-și au casele-n Troia. Dar dânșii mai au de-ajutoare
Oaste din multe orașe, bărbați care luptă cu lancea
Și cu putere m-abat și nu-mi dau răgaz să pot bate.
Troia, să calc și să nărui cetatea cea trainică-n ziduri.
Nouă sunt anii trecuți cu voia lui Zeus, și iată,
Putrede-s grinzile, rupte odgoanele de la corăbii.
Dincolo-n țară tânjind tot stau așteptându-ne acasă
Dragii copii și soțiile, rudele noastre, iar gândul
Care ne-aduse pe-aici, tot neizbândit ne rămâne.
Deci auziți-mă toți și să facem cum eu vă voi spune:
Hai să fugim cu corăbii cu tot spre iubita-ne țară,
Nu mai e chip să luăm a lui Priam întinsă cetate. ”
Astfel Atride grăi și îndată stârni în mulțime
Dorul de ducă la toți care nu-i auziseră sfatul.
Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri,
Namile ce le răscoală pe Marea Icarică Austrul
Și Bălțărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus;
Ori ca Munteanul când vâjâitor se înviforă aprig
Peste bogatele lanuri și vântură spicele dese;
Astfel a fost când soborul s-a spart și cu țipete-n pripă
Toți spre corăbii fugeau. Ca un nour plutea peste dânșii
Pulberea de sub picioare și se îndemnau îndesine
Vase s-apuce din prund, de zor să le-mpingă spre mare,
Șanțuri au prins să desfunde, proptele trăgeau de sub vase,
Chiotul lor pân’la ceruri vuia de plăcerea plecării.
Oastea din Argos atunci, cu totu-mpotriva ursitei,
S-ar fi întors, dacă n-ar fi zis Hera zeiței Atena:
„Vai mie, fiică ne-nvinsă a vijeliosului Zeus, Ce fel?
Așa au să plece Aheii spre scumpa lor țară,
Fuga-n corăbii luând-o pe spetele largi ale mării
Vor părăsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, măcar că din pricina dânsei
Mulți mai pieriră pe-aici, departe de scumpa lor țară?
Du-te la tabăr-Aheilor cei înarmați în aramă,
Ține în loc pe tot insul cu graiul domol și pe nimeni
Nu păsui de pe mal să împingă corăbii pe mare.
”Zise, și-Atena din ochi scânteind îi ascultă cuvântul.
Pleacă de sus din Olimp, și zburând de pe culme la vale,
Se pomenește în clipă la repezi corăbii ahee,
Unde și dă de Ulise, potriva lui Zeus la minte.
Sta el acolo nevrând să s-atingă de bine podita-i
Neagră corabie, pieptu-i fiind copleșit de mâhnire.
Palas din ochi scânteind, s-apropie-ndată și-i zice:
„Laertiene, tu, viță de zei, iscusite Ulise, Ce fel?
Așa veți tuli-o-napoi spre iubita-vă țară
Fuga luând-o-n în corăbii vâslite de mulți, și la Troia
Veți părăsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, măcar că din pricina dânsei
Mulți din ai voștri pieiră departe de scumpa lor țară?
Nu mai sta nici o clipită, dă fuga prin tabără iute,
Ține în loc pe tot insul, vorbește-le blând, și pe nimeni
Nu păsui de pe mal să împingă corăbii pe mare.
”Zise, iar el după glas cunoscu că e graiul zeiței.
Mantia și-o lepădă și porni; de pe jos o culese
Crainicul itacian Evribate venindu-i din urmă.
El înainte ieșind lui Atride, luă de la dânsul
Sceptrul de-a pururea trainic, și-n mână cu dânsul purcese
Către corăbii la oastea de-Ahei cea cu zale de-aramă.
Cum el în față-i vedea căpetenii și oameni de frunte,
Calea pe loc ațiindu-le așa le zicea cu blândețe:
„Nu stă, sărmane, frumos de frică să fugi ca mișeii.
Hai și rămâi tu pe-aici și pe alții oprește-i din fugă.
Nu știi tu bine ce gând avu azi mai marele nostru,
El îi încearcă pe-Ahei, curând o să-i certe pe dânșii;
Și apoi nici n-auziră cu toții a lui cuvântare.
Mi-i să nu-și verse mânia pe voi, o bărbați din Ahaia.
Gânduri înalte doar cugetă craiul, a zeilor viță,
Cinstea-i purcede din Zeus și-i drag înțeleptului Zeus.
”Dar pe ostașul de rând, care-n față-i da fuga cu țipăt
Domnul cu sceptru-l pocni și așa se răsti către dânsul:
„Stai, ticăloase, pe loc și ascultă mai bine porunca.
Celor mai mari decât tine, netrebnice tu, și mișele,
Care nimic nu plătești, dacă-i vorba de sfat ori războaie.
Nu deopotrivă pe-aicea cu toții domni-vor Aheii;
Rău e când Domnii sunt mulți, numai unul să fie-ntre oameni
Cârmuitor și stăpân, numai cine primi de la Zeus
Sceptru, putere și legi, de care s-asculte supușii.
”Oștile așa stăpânind din nou le mâna spre-adunare.
Toți alergară-napoi de la vasele lor, de la corturi,
Și era vuietul mult întocmai ca vuietul mării,
Când se bat valuri de mal și fierbe și urlă noianul.
Toți s-așezară la loc și cu toții tăcere făcură;
Numai Tersit, un flecar, răstindu-se tot făcea gură,
El care-a fost priceput la necuviinți de tot felul
Și la bârfeli rușinoase în veșnica-i sfadă cu Domnii,
Cum îi părea că stârni-va cu vorbele-i hazul oștirii.
N-avea pereche de slut în oștirea venită sub Troia;
Spanchiu era el și olog; mai avea dup-aceea și umeri
Strâmbi și la pieptu-i aduși și-i stătea țuguiat pesteumeri
Creștetul lui, și abia niște fire de păr pe la creștet.
Tare era urâcios lui Ulise și chiar lui Ahile,
Numai cu ei se certa, îns-acum pe Atrid Agamemnon
El tăbăra cu batjocuri țâvlind; iar Aheii din juru-i
Strașnic erau supărați și-aveau ciudă grozavă pe dânsul.
Totuși el, tare zbierând, îl mustra pe Atrid Agamemnon:
„Ce te mai jălui și ce vrei, născutule tu din Atreus?
Corturi ai pline de-aramă și ai tu la tine prin corturi
Multe și-alese femei, care noi ți le dăm după pradă,
Ție-naintea oricui, dacă noi cucerim vreo cetate.
Ori mai duci lipsă de aur, comoara cu care te-mbie
Vr’un bogătaș de la Troia, voind să-și răscumpere fiul
Care în lanțuri de mine-i adus sau de altul de-ai noștri?
Ori îți mai trebuie vreo tinerică s-o ții pentru tine
Colea deoparte, s-o tot drăgostești? Dar nu se cuvine,
Tu, căpitanul, să-i duci pe sărmanii Ahei la pieire.
Oameni molâi și de-ocară! Muieri, nu bărbați din Ahaia!
Hai în corăbii să mergem în țară, lăsându-l pe acesta
Singur în Troia, pe-aici să se-mbuibe de daruri, să vază
Dacă-i suntem de-ajutor noi armia, ori dimpotrivă,
El care chiar pe Ahile, viteaz mai de seamă ca dânsul,
L-a înjosit, că luatu-i-a darul și-l are la sine.
Fierea-i lipsește de tot lui Ahile și prea-i de tot moale;
Altfel acest-ar fi fost păcatul tău cel mai din urmă. ”
Asta zicea dojenind pe craiul Atrid Agamemnon;
Dar îl ajunse pe el repezindu-se asupra-i Ulise
Și, pe sub gene privind, așa-l strășnici de aproape:
„Nesocotite flecar, cât ești tu de meșter la vorbă,
Mântuie; nu te sfădi cu mai-marii, Tersite, tu singur.
Mai ticălos, mai mârșav eu nu cred că-i altul ca tine
Printre oștenii veniți cu Atride sub Troia. De aceea
Taci și să nu le mai porți tu prin gură a mai-marilor nume,
Nici să-i bârfești ca un prost și să cauți prilejul plecării,
Nu știm aievea deplin cum trebile-aceste urma-vor –
Oare cu bine ori fără noroc înapoi ne-om întoarce.
De-asta tu azi pe-Agamemnon Atride, pe domnul oștirii
Stai ponosind că vitejii Danai îl încarcă cu daruri
Și-l amărăști cu-ale tale batjocuri în faț-adunării.
Una ți-oi spune din parte-mi și-ntocmai așa o să fie:
Cum te-oi mai prinde din nou prostindu-te pânã-ntr-atâta,
Capul să nu și-l mai poarte mai mult peste umeri Ulise,
Nici să mă cheme mai mult părintele lui Telemahos,
Dacă, pe tine-nºfăcându-te, nu te despoi de veșminte.
De-astă manta și cămașă sub care-ți ascunzi goliciunea
Și ciomăgindu-te apoi și făcându-te așa de rușine,
Nu ți-oi da drumul de-aici cu vaiet să pleci la corăbii. ”
Asta rostind, l-a izbit peste umăr, pe spate cu sceptrul;
S-a-ncovoiat el atunci și din ochi i se scurseră lacrimi.
Sângele-i s-a năsădit și bolfă crescutu-i-a-n spate,
Unde-l pocnise cu sceptrul. și-a stat ghemuit de cutremur.
Și de durere, cu ochii bleojdiți și ștergându-și obrajii,
Râser-Aheii cu poftă de dânsul, cu toată mâhnirea
Și a lor caznă ce-aveau, și așa cuvântau între dânșii:
„Doamne, că multe frumoase isprăvi mai făcu și Ulise,
Ori sfătuindu-ne bine ori oastea gătind-o de luptă,
Însă nimica mai bun decât fapta ce-acum a făcut-o,
Gura-nchizându-i acestui limbut bârfitor și obraznic.
Mult va mai trece de-acum până el să cuteze vr’odată
Să mai înfrunte pe Domni, probozindu-i cu vorbe de-ocară. ”
Asta mulțimea grăi. Iar cuceritorul Ulise
Scoală-se, sceptrul țiind; alături de dânsul
Atena Fulgerătoarea din ochi, întocmai la chip ca un crainic,
Gloatelor strigă tăcere, ca toți, de la-ntâiele rânduri
Până la cele din urmă, s-audă vorbirea-i, domnescul
Sfat să priceapă. și-a zis după asta chititul Ulise:
„Doamne Agamemnon, Aheii ar vrea între Domnii de astăzi
Cel mai de-ocară s-ajungi, să fii de batjocura lumii.
Nu se mai țin de tocmeala ce singuri făcură cu tine
Încă de când au pornit ca să vie încoace din Argos,
Cum că ei nu se întorc fără numai când năruie Troia.
Nu vezi cum dânșii, întocmai ca niște copii ori vădane,
Plâng și se tânguie, dornici de ducă. E drept că oricine,
Prins de alean, mai la urmă dorește întorsul în țară;
Chiar de lipsește de-o lună de-acasă, de lângă femeie,
Omul își iese din fire-n corabia multelor vâsle,
Dacă-l bat vifore iarna și mări vânzolite de valuri,
Darmite noi care stăm pe aicea zăbavnici de nouă
Ani rotitori. De aceea doar nu-i cu bânat că Aheii
Suferă lângă corăbii. Dar totuși ar fi cu rușine
Vreme-ndelungă s-adaste și goi să se-ntoarne pe-acasă.
Mai păsuiți, o prieteni, și stați o bucată de vreme
Ca să vedem dacă-i drept ce Calhas prorocul ne spuse.
Bine v-aduceți aminte de-o pildă, căci martori cu ochii
Furăți voi toți care teferi scăparăți de iesmele morții.

Homer - Iliada Cântul II Partea a III-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De asta Etolii ca Domn îl aleseră acuma pe Toas.
El patruzeci de corăbii smolite aduse la Troia.
Idomeneus vestitul în suliți mâna pe Cretanii
Cei din Gortina cea bine încinsă cu ziduri, din Cnosos
Și din Miletos, din Lictos, din albul Licastos,
Din Rition și din Festos, tihnite și largi amândouă;
Și-alții din Creta, din mare ostrov cu orașe cu o sută.
Idomeneus, vestit la război, li-era căpitanul
Și Merione, leit ucigașul bărbaților, Ares.
Ei au venit aducând optzeci de smolite corăbii.
Iar Tlepolem Heraclidul, oșteanul puternic și mare,
Nouă corăbii aduse cu oameni delii din ostrovul
Rodos, pe unde trăiau osebit locuind în ținuturi
Trei, Ialisos și Lindos și albul Camiros. La dânșii
Comănduia Tlepolem, vestitul în lupta cu suliți;
Tată Heracle i-a fost și Astiohia mama, pe care
Tată-său o dobândi din Efira, la râul Seleis,
Când pustiau la cetăți de oameni voinici apărate.
Cum a crescut Tlepolem la curtea cea bine-zidită
Numaidecât a răpus pe-al tatălui unchi după mamă,
Om cărunțit pe atunci, pe Licimniu, răsadul lui Ares.
Iute corăbii clădind și-adunând și mulțime de oameni,
El luă fuga pe mare, fiind în primejdie acolo;
Rudele-l amenințau, Heraclizii, nepoții și fiii,
Și, rătăcind, după multe necazuri, ajunse la Rodos,
Și, cucerindu-l, îl dete la trei seminții osebite
Scumpe lui Zeus, al lumii și-al zeilor Domn. Și de-aceea
Dumnezeiești avuții s-au tot revărsat peste dânșii.
Iar de la Sime veni în trei vase totuna de-nalte
Fiul Aglaii și-al lui Haropos, Nireu domnitorul;
Dintre oștenii Danai veniți cu Atrizii la Troia
Cel mai frumos era el după neîntrecutul Ahile,
Dar de putere lipsit și urmat de oștire puțină.
Cei din Nisiros, din Casos, apoi din Crapatos, din Coos,.
Unde domnea Evripil, din ostroavele zise Calidne
Fură sub doi căpitani, Fidip și Antifos, feciorii
Craiului heraclean, seminție slăvită, Tesalos;
Ei cu treizeci de corăbii veniră să lupte la Troia.
Locuitorii din Argos, ținutul pelasgic, oștenii
Cei din Alope, din Alos și cei din Trahina, din Ftia
Și din Helada, din țara femeilor mândre; bărbații
Căror Ahei le ziceau, Mirmidoni și Elini deopotrivă –
Ei în cincizeci de corăbii aveau căpitan pe Ahile;
Dar își uitaseră acum de zăngănul groaznic de arme
Nemaiavând pe nici unul în frunte să-i ducă-n bătaie.
Tot la corăbii mocnind ședea încă iutele Ahile
Plin de mânie că-i fusese răpită Briseis, femeia-i
Scumpă robită de el după multe trudiri la Lirnesos,
Când cele două cetăți, Lirnesos și Teba, luase
Și ucisese pe Mines și pe Epistrofos, feciorii
Meșteri în suliți ai craiului Evenos Serepianul.
Zace de ciudă, dar el în curând o să fie-n picioare.
Cei din Pirasos, cetatea cu pajiști în floare, cu sfântă
Prejmuitur-a Demetrei, și cei din Filache, din Iton,
Maică de turme, și cei din Antron de la marginea mării
Și din Pteleos, bogatu-n pășuni, ascultau de vultanul
Protesilau, dar el mort zăcea pe sub neagra țărână
Și cu obraji sfâșiați îi rămase nevasta-n Filache,
Casa lui neisprăvită, căci fusese ucis de săgeata
Unui Dardan pe când el sări din corabie-ntâiul
Între Aheii sosiți pe malul troian. Și măcar că
Oastea-i avea căpitan, ea tot mai tânjea după dânsul.
Doar o stoli la război răsadul lui Ares Podarches,
Al lui Ificlos, fecior din Filache, bogatul în turme,
Frate mai tânăr de ani al lui Protesilaos voinicul,
Nu și mai bun ca oștean; de-aceea și oastea-i de-a pururi
Jalnic ofta după el, deși avea cine s-o mâne.
Ei au venit aducând patruzeci de smolite corăbii.
Locuitorii din Fera, de-aproape de lacul Boibeic,
Cei din Glafira, din Boibe, din dalbul Iolcos, în unspre-
Zece corăbii veniră și-n frunte-le aveau pe Eumelos
Care-avea tată pe-Admet și mamă pe-Alcesta slăvita,
Cea mai frumoasă din fetele craiului nobil Pelias.
Cei din Metona și cei din orașul vecin Taumachia,
Din Melibea și din Olizon de prin țara stâncoasă
Fură conduși de arcașul dibaci Filoctet, care aduse
Șapte corăbii la fel, cu cincizeci de vâslași fiecare,
Bine cu arcul deprinși a se bate vârtos. Dar de patimi
Greu suferind, Filoctet rămase în Lemnos ostrovul,
Unde-l lăsară Aheii muncit de-o amarnică rană:
Fusese doar el mușcat de un șarpe hain, și de-aceea
Stete pe-acolo gemând; dar fost-a menit ca Danaii
De la corăbii curând să-și aducă aminte de dânsul.
Oastea-i ofta după el, deși avea cine s-o mâne;
O întocmise Medon, copilul din flori al femeii
Rena născut cu Oileus cel pustiitor de orașe.
Locuitorii din Trica și cei din Itome stâncoasa
Și din Ehalia cea cârmuită de craiul Evritos,
Fură porniți la război de meșterii vraci ai oștirii,
Cei din Asclepiu născuți amândoi, Podalir și Mahaon.
Dânșii aduseră-n Troia treizeci de scobite corăbii.
Cei din Ormeniu apoi, din Iperia, unde-i fântâna,
Cei din Asteriu și cei din Titanos cu creștete albe
Domn au avut pe fălosul bărbat Evripilos, feciorul
Lui Evemon, care aduse cu el patruzeci de corăbii.
Cei din Argisa, pe urmă, și cei din orașul Girtona,
Cei din Elona, din Orta, din Oloosona cea albă
Merg la război sub oșteanul luptaci Polipete, feciorul
Lui Piritous, al cărui părinte fu veșnicul Zeus.
Pe Polipete-l născu Hipodamia mândra, vestita,
Când Piritous bătu pe Centauri, păroasele fiare,
și-i izgoni de pe muntele lor Pelion spre ținutul.
Eticienilor; nu era singur, ci cu-al lui Coronos
Fiu, Leonteu Chenianul, răsadul lui Ares.
Iar Polipete aduse cu el patruzeci de corăbii.
Vase-a mânat douăzeci și două din Chifos Guneus
Și l-au urmat Enienii precum și Perebii războinici
Cei dimprejurul Dodonei, din țara cu iernile grele
Și din olatul pe unde e râul plăcut Titaresiu,
Care-și îndrumă-n Peneus frumos curgătoarele-i unde,
Nu și le-amestecă însă de loc cu-a lui apă argintie,
Doar pe deasupra de tot se scurge smolit ca uleiul,
Pentru că-i brațul lui Stix, grozavul șuvoi al jurării.
Peste Magneți era Domn Protoos Tendredonianul.
Ei de la râul Peneus veniră și din pădurosul
Plai Pelion; îi ducea la bătaie Protoos cel iute,
Care adusese cu el patruzeci de cernite corăbii.
Iată ce mulți la corăbii erau căpitanii și craii.
Muză, mai spune-mi tu care din toate și toți fu mai vrednic
Fie oștean ori sirep în tabăra lui Agamemnon?
Feretiades Eumelos avut-a, mânate de dânsul,
Cele mai aprige iepe, ca paseri de repezi la fugă,
Toate de-o vârstă, totuna la păr și totuna de-nalte,
Doar le păscuse-n Pereia el însuși arcașul Apolon.
Iepe au fost ele amândouă, dar spaimă stârneau în războaie.
Aias Telemonianul era mai viteaz decât alții
Cât a mocnit de mânie, departe de tabără, Ahile,
Care fu cel mai viteaz și avea telegarii de frunte.
Dar la corăbii acum stătea la o parte Ahile
Tare-nciudat pe Atrid Agamemnon, păstorul oștirii.
Cetele lui de voinici petreceau pe la marginea mării,
Unii cu discul zvârlind și alții cu lancea, cu arcul;
Iar telegarii stăteau pe la carele lor fiecare
Și la trifoi hrăpăiau și la țelini crescute prin smârcuri.
Carele bine-nvelite stau trase-n domneștile corturi.
Dornici de-al lor căpitan, în pogheazuri umblau Mirmidonii.
Unde și unde prin tabără, neluând parte la luptă.
Armia-n urmă porni ca pârjol ce-ar aprinde pământul;
Duduie câmpul și geme la fel ca în vremea când Zeus
Fulgerătorul răzbubuie muntele Arima, în jurul
Lui Tifoeus, pe unde se zice că-i iasma culcată;
Astfel la mersul oștirii gemea sub picioare pământul
Greu duduind, așa iute cu toții dau zor pe câmpie.
Vinteșa Iris trimisă-n solie din partea lui Zeus
Iute la Troia veni să aducă o jalnică veste.
Tineri Troieni și bătrâni la porțile craiului Priam
Stau adunați în sobor și sfaturi țineau între dânșii.
Zâna fugace, oprindu-se aproape, -ncepu a le spune.
Ea semăna la vorbire cu fiul lui Priam, Polites,
Care-n iuțeală-ncrezut, pândea ca o strajă pe culmea
Unei înalte movile, mormântul lui moș Esiete,
Gata să afle când da-vor Aheii năvală spre dânșii.
Astfel la chip prefăcută, da veste lui Priam zeița:
„Taică, tu stai la taifas și înșiri la povești ca în vremea
Când era pace și nu știi că strașnic încins e războiul.
Fost-am adese de față la lupte de oameni războinici;
Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta.
Tocmai ca frunza de mulți, ca nisipul pe marginea mării,
Șesul străbat și tot vin să se bată cu noi spre cetate.
De-asta te sfătuiesc mai cu seamă pe tine, o Hector,
Ai tu în marea cetate a lui Priam destule ajutoare,
Oameni cu grai felurit din neamuri și țări osebite;
Fieștecare fruntaș să dea semn la supuși și să-i ducă
Drept la război, întocmindu-și pe oamenii săi fiecare.
”Zise, iar Hector îndată-nțelese că-i graiul zeiței,
Sfatul încheie pe loc și aleargă cu toții la arme,
Poarta deschid pe de-a-ntregul și ies năvălind cu duiumul
Valmeș pedeștri, călări, și larma și zarva-i nespusă.
S-află-naintea cetății un deal, pe câmpie departe,
Drept-răsărit și umblat în tot chipul de-o parte și alta;.
Oamenii-l cheamă Batia, iar zeii Mormântul Mirinei,
Sprintena fată amazoană. Acolo pe-aproape-n șiraguri
Se înglotiră Troienii și armia lor de-ajutoare.
Peste Troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul
Hector, oșteanul măreț. Subt el se oștiră bărbații
Cei mai viteji și mai mulți și gata la luptă din suliți.
Iar pe Dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,
Al lui Anhise fecior și al dalbei zeițe Afrodita,
Zâna unindu-se-n văile Idei cu el, muritorul.
Nu era singur Eneas, ci cu Arheloh și Acamas.
Antenorizii, voinicii destoinici în orișice luptă.
Cei din Zeleia, oraș de la poalele Capului Idei,
Oameni cuprinși care beau din apa cernită Esepos
Fură conduși ca Troieni de Pandaros, al lui Licaon
Fiu arătos, dăruit cu arcul de însuși Apolon.
Cei din orașul Adrastia și din Apesos precum și
Din Pitiea și din răsărita Terea, cu toții
Fură sub cârma lui Amfios și-a lui Adrast, care avură
Tată pe craiul Merop din orașul Percote, prorocul
Neîntrecut, care oprea pe feciori de-a porni la războiul
Mistuitor de vieți; dar n-au vrut s-audă voinicii,
Ademeniți ei fiind de zânele negre-ale morții.
Cei din Percote pe urmă, din jurul lui Practiu, din Sestos
Și din Abidos, precum și din falnic-Arisba, stătură
Sub ascultarea lui Asios Hirtacianul, alesul
Cap de războinici purtat de roibii cei mari și sălbatici;
El din orașul Arisba veni, de la râul Seleis.
Iar Hipotoos ducea la bătaie Pelasgi de tot felul,
Vrednici în lupta cu lănci, din țara mănoasă-a Larisei.
Și ca tovarăș avea pe ortacul lui Ares, Pilaios.
Ei erau fiii lui Letos, fecior lui Teutamos Pelasgul.
Pirus viteazul apoi și Acamas conduse pe Tracii,
Numai pe care-i împrejmuie iutele-n val Helespontul;
Pe sulițașii Ciconi sub poruncă-i avea Eufemos,.
Al lui Trezenos fecior, nepotul măritului Cheas.
Iar pe arcașii Peoni îi duse la Troia Pirehmes
Din Amidon de departe venind, de la Axios, râul
Lat-curgător și cu apele cele mai mândre din lume.
Armia de Paflagoni o ducea Pilemenes bărbatul,
Din a Eneților țară ce crește catârii sălbatici;
Locuitori din Chitoros alături cu cei din Sesamos,
Care pe mal la Parteniu zidiseră case vestite;
Din Egialos, din Cromna și din Eritinele-nalte.
Pe Alizoni îi mânau la război Epistrofos și Odiu;
Ei de departe veneau, din Aliba, de unde-i argintul.
Hromis avea sub poruncă pe Mizi, și Enom ghicitorul,
Care, cu toate ghicirile-i, nu fu să scape de moarte,
L-a toropit Eacidul Ahile-n Scamandru, prin sorbul
Râului, unde viteazul pe-atâția Troieni mai ucise.
Forchis și-Ascaniu, un zeu în făptură, duceau de departe,
Chiar din Ascania, pe Frigienii cei gata de harță.
Mestles era, și Antifos, în capul Meonilor, fiii
Lui Talemenes voinicul și-ai zânei din lacul Gigaia;
Ei porunceau la Meoni, la cei de sub muntele Tmolos.
Nastes mâna la încaiier pe Carii de limbă străină,
Care-n Milet locuiau și pe muntele Ftiri pădurosul
Și pe la râul Meandru și sus pe-nălțimi la Micale.
Nastes pe ei i-aducea la război și Anfimahos, feciorii
Lui Nomion, o mândrețe amândoi, mai ales Amfimahos,
Care cu aur gătit ca o fată la luptă purcese,
Prostul; dar nu l-a ferit avuția de jalnică moarte.
El a căzut mai la urmă strivit de șoimanul Ahile,
Care-a prădat de pe el și toată podoaba-i de aur.
Pe Licieni îi mânară Sarpedon și Glaucos alesul,
Din depărtare, din Licia, unde se-nvolbură Xantos.

Florența Albu - Epopeea Nimicului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Luminile pescăriei băltesc la țărmul pustiu.
Construcții de nisip, epopeea nimicului.
Naufragii ori lansarea ideilor noi
– dar vechi! – în care izbești sticla șampaniei.
Tu stai acolo în rombul tău care-și fabrică mierea și fierea;
privești noaptea lunii sceptic, zicându-i repetare și melancolie.
Dar păsările care se întorc țin minte totul.
Ele își amintesc repetarea, ele slăvesc repetările și spun:
acolo vom poposi, ne vom odihni.
Câtă lentoare de lună – fie,
să înceapă, să izbim șampania inaugurală.

Ioan Budai Deleanu - Țiganiada

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Țiganiada (fragment).
Cântul I.
Argument

Pân’ Vlad Vodă pă țigani armează,
Asupra lor Urgia întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează.
Într-aceea, luându-și de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Țigănime drept cătră Inimoasa.

1
Musă! ce lui Omir odinioară
Cântași Vatrahomiomahia,
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia,
Când Vlad Vodă îi dete s*******,
Arme ș-olatură de moșie;

2
Cum țiganii vrură să-și aleagă
Un vodă în țară și o stăpânie,
Cum uitând- și de viața dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba în urmă îndrăzniră ș-a să bate
Cu murgeștile păgâne gloate;

3
Cum apoi, prin o gâlceavă amară
(Căci nu să nărăvea depreună),
Toți cari încătro fuga luară,
Lăsându-și țară, vodă și corună.
Însă toate aceste să făcură
Prin dimoneasca amețitură,

4
Că, măcar cel fără asămănare
Mai rău duh dintru toate. Sătana.
Purure în iad lăcașul său are,
Focului nestâns fiind el hrana,
Dar totuși pe furiș câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.

5
Iar de astă dată-l întărâtase
Urgia (precum spun) blăstămată,
Ce văzând cu săcuri și baroase
Pe țigănimea noastră înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă întru dânsa aducând și price.

6
O! tu, hârtie mult răbdătoare,
Care pe spate-ți cu voie bună
Toată înțelepția de supt soare
Și nebunia porți împreună,
Poartă ș-aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele.

7
Apoi zică cine câte știe:
Eu cu mândru Solomon oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie!
Căci numa de acel este ferice
Care pe sine a cunoaște începe
Și firea lucrurilor precepe.

Firdousi - 99 (104) Kei Kavus. Jalea Lui Rostam La Moartea Lui Sohrab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Porunci-n brocarturi scumpe vrednice şi de-un şah
să-i învăluiască trupul fiului ce pizmui
tronul şi împărăția, şi-un sicriu găsi, îngust.
Fu adus din câmp coşciugul, şi spre corturi se-ndreptă.
Foc la tabără îşi puse, oastea-n cap îşi presără
pulbere. Se aruncară toate corturile-n foc
din brocarturi înmuiate în culori de curcubeu,
şi-a lui şea ce-i căptuşită-n pielea unui leopard,
şi i-a fost lui tronul falnic. Lungu-i răcnet se-nălță
ca un tunet, şi viteazul şi stăpânul lumii-ntregi
vaiete stârni din pieptu-i : „Lumea n-o vedea nicicând
mândru, un alt fecior ca tine, mai viteaz, mai îndrăzneț
în ceas crâncen de bătaie! Vai de-acest odor de preț,
şi de-această-nțelepciune! Vai de-aceşti obraji şi vai
de-avîntata lui statură! Vai de-acest sfîşietor
chin din sufletul în zdrente! Tu eşti mort şi maică-ta
prea-i departe şi ţi-i pieptul spintecat de tatăl tău! „
Rostam plânse numai sânge şi-n țărână-nfipse-adânc
aspre unghii, scump, veşmântul, aspru-şi smulse de pe piept
şi grăi : „Zal, plete albe, virtuoasa Rudabe
m-or învinui zicându-mi Cum găsi Rostam un braț
de-a izbi-n fecioru-i, pieptul cum să-l spintece putu? »
De nelegiuirea-aceasta cum o să mă apăr..? Cum
îndulci-voi din cuvinte chinu-amar din pieptul lor..?
Cei viteji şi mari ce-or zice de ticăloşia mea
când vor şti că din grădină-am smuls un verde chiparos..?”
Pahlivanii lui Kei Kavus şi Rostam şezură-n colb,
şi cei mari aveau pe buze sfaturi gata să le dea,
dar spre ei, Rostam în jalea lui aminte n-a luat.

Firdousi - 17 Cum A Fost Începută Epopeea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cugetul când mi se-ntoarse de la cel slăvit mai sus,
lângă tronul și stăpânul lumii am căzut, supus.
Vream demult străvechea carte-n graiul meu s-o tălmăcesc.
Am cerut-o tuturora-n grai persan s-o stihuiesc;
tremuram privind cum Roata cerului se tot rotea,
mult temându-mă că dacă lungă n-o fi viața mea,
scrierea mi-o las la alții. De-altfel s-ar putea să scap
printre degete comoara-mi; poate nimeni n-are cap
să-mi dea preț pe-această muncă: lumea sângeră-n cetăți,
și nu-s zodii norocoase pentru cei visând răsplăți…
Astfel a trecut o vreme-n taină planu-mi frământând,
vrednic negăsind pe nimeni să-i destăinui ce-am de gând.
Ce-i mai bun decât cuvântul bucurând și mari și mici?
Dacă Cel-de-sus cuvântul bun nu-și arăta aici,
cum ar fi fost Profetul călăuz acestui neam?
În cetatea mea și-n lume un prieten bun aveam;
mai să zici că într-o piele amândoi ne-am fi născut!
Zisu-mi-a: ”E strașnic planul, și să mergi neabătut
până-l duci la împlinire! Hronicul în Pahlavi
însumi eu ți-l voi aduce. Grijă ai, și nu dormi!
Graiul dulce-l ai, ești tânăr, despre cei străbuni eroi
spune tot. repovestește cartea veche-n stihuri noi,
și prin ea să-ți cauți lauri la cei mari. ” Și mai apoi
hronicul vestit mi-aduse, și în mâini când mi l-a dat, de
pe cugetu-mi tristețea-n bucurie s-a schimbat…

Firdousi - 99 (1099) Kei Khosro Manije Veni Să-l Vadă pe Rostam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Despre-această caravană auzi și Manije
și-alergă-n cetate. Fata șahului Afrasiab
se înfățișă-naintea lui Rostam cu capul gol,
ochii-n lacrimi, și scăldate-n sânge pleoapele udau
mânecile hainei sale. Spre Rostam ea se plecă
și îi zise: „Tu te bucuri de viață și comori,
fie ca tu niciodată nimănui să nu te plângi
de-oboselelile-ndurate! Fie ca mărețul cer
să se-nvârtă-ntotdeauna doar după dorința ta!
Fie ca privirea celui păcătos asupra ta
să fie neputincioasă! Fie ca oricare rău
ce-l înduri să nu-ți întoarcă ale inimii nădejdi!
Fie să ai chibzuința pe de-apururi călăuz!
Fie norocos Iranul și ferice soarta lui!
Ce vești ai de pe la oastea șahului, de la Guiv
și Gudărz și de la ceilalți luptători de prin Iran?
N-a ajuns pe-acolo, oare, nici un zvon despre Bijan?
Rugile îi sunt de-a surda? Oare, -un tânăr precum el,
un vlăstar din neamu-i falnic să se stingă-n nenoroc?
Sunt picioarele-i strivite-n fiare ce-l apasă greu,
mâinile-i sunt răstignite în cătușile ce-au fost
strânse-n groasele piroane nituite de fierari;
l-au înlănțuit în lanțuri, l-au împovărat cu fier,
iar veșmintele pe trupul său de om nenorocit
năclăite sunt de sânge. Chinurile ce le-ndur
pentru chinu-i nu mă lasă nici să dorm, și când i-aud
plângerile ce le scoate, răni se-neacă ochii-n plâns.
Omule vestit, tu, dacă mergi cumva către Iran,
țara bravilor anume s-o cunoști, poate-oi vedea
pe Guiv, sau pe viteazul de la curtea lui Khosro:
pe Rostam; atunci le spune că Bijan e-nlănțuit
și că își va da el duhul prea târziu de vor veni.”
Rostam spăimântat de-aceste vorbe-ndată izbucni
într-un răcnet de mânie către Manije zicând:
„Piei din fața mea, femeie! Nu-l cunosc nici pe Khosro,
nici pe tânărul războinic; nu știu de Gudarz nimic,
nici de Guiv. Vorbăria-ți creierii mi-a năucit!”.
Manije-l privi și-amarnic plânse, și-n mâhnirea sa
sânu-n lacrime de sânge și-l scăldă; și în sfârșit
zise: „Omule puternic și-nțelept, acest răspuns,
oare, vrednic e de tine? Dacă nu vrei să-mi răspunzi
la-ntrebări, de lângă tine, cel puțin, nu m-alunga,
fiindcă-n piept mi se sfărâmă de durere inima.
Ăsta-i oare obiceiul în Iran de-a nu da vești
unui om sărman?

Firdousi - 99 (102) Kei Kavus Sohrab Îl Zvârli pe Rostam la Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pe când lucitorul Soare capul şi-l nălţă, şi-n zări
corbul cel cu negre pene-şi strânse aripile-ncet,
Rostam, platoşa din pielea leopardului pestriţ,
şi-o-mbrăcă şi pe dragonul jucăuş încălecă.
Între cele două taberi loc era de doi farsangi
unde nu-ndrăznea nici unul să se-apropie. Rostam
pe cel câmp de bătălie se întoarse, după ce
chivăra de fier îşi puse. Tot ce-n lume e amar
naşte-se doar din dorinţa de mărire; fie ca
noi străini să fim de patimi! Colo-n tabără Sohrab
noaptea-ntreagă petrecuse-n adunare vin sorbind,
cântăreţii ascultându-i. Zise lui Human: „Ăst leu
ce s-o măsura cu mine, piept la piept, când ne-om lupta,
la statură e cât mine, şi nu-i tremură de loc
inima în încleştare; braţe, umeri largi şi piept —
gemene sunt cu-ale mele; parcă-acelaşi meşter bun
ne-ar fi măsurat cu firul şi cu plumbul de zidar.
Când i-am fost văzut în scară şi picior şi talpă grea,
glasul mi-a scăzut şi fruntea mi-am plecat-o ruşinat.
Când văzui la el şi semne ce mi le-a spus maică-mea,
inima-ncetă să-mi bată. Da, e nendoios Rostam,
nu sunt doi ca el în lume! Nefiresc e, piept la piept,
să mă lupt cu-al meu părinte, nebuneşte să-l înfrunt”.
Human îi răspunse-acestea: „M-am izbit şi eu cândva
cu Rostam în bătălie, ştiu isprava-i de atunci
repezindu-şi buzduganul, când lupta-n Mazanderan;
Rakş al ăstui om războinic e ca Rakş al lui Rostam,
însă are un alt tropot, alte urme lasă-n colb.”.
Când în zorii zilei Astrul razele şi le-arătă
şi cei crânceni se treziră, Sohrab platoşa-mbrăcă,
gândul doar la bătălie, inima-i doar spre ospăţ.
Buzna-n câmpul de bătaie, scoase răcnete prelungi,
înălțându-și buzduganul ghintuit cu cap-de-bou.
Spuse lui Rostam c-un zâmbet larg pe buze, de-ai fi zis
că prieteneşte noaptea petrecuseră-amândoi,
întrebindu-l: „Cum dormit-ai? Cum te simţi acum în zori?
De ce, oare, pentru luptă inima ţi-ai pregătit?
Zvârle spada răzbunării, zvârle buzduganul greu,
zvârle tot ce e unealtă de război nelegiuit!
Să ne-aşternem pe ţărână, şi cu vin să ne-ndulcim
uităturile-ncruntate. Haide să ne învoim,
Domnului cerându-i sprijin, şi să ne căim amar
că ne-am învrăjbit. Adastă-l pe un alt voinic viteaz
să dea piept cu tine-n luptă, iar mie să-mi pregăteşti
o măreaţă sărbătoare. Inima-mi îţi va şopti
dragostea-i, şi te voi face lacrimi să reverşi din ochi
de atâta ruşinare. Fiindcă dintr-un neam măreţ
eşti născut, arată-mi spiţa; numele de ce-ţi ascunzi,
când porneşti să lupţi cu mine? Nu cumva tu eşti Rostam
din Zabulistan, stăpânul, cel ales şi cel vestit,
al lui Zal-zar care-i fiul lui Sam, vajnicul viteaz?”
Rostam zise: „O, tu, tânăr şi-nsetat de lauri verzi!
N-am grăit nicicând de-asemeni lucruri. Ieri ne-am înţeles
de-a lupta, şi-acum urechea n-o să-mi plec eu la minciuni.
Eşti un luptător mai tânăr, , dar nici eu nu sunt un ţânc;
m-am încins doar pentru luptă. Şi ne vom lupta vîrtos,
şi va fi precum Stăpânul lumii va fi poruncit.
Parte-avui în viaţa asta Şi de bine şi de rău,
dar cu prefăcute vorbe n-am umblat, nici cu minciuni.”
Sohrab zise: „O, bătrâne! sfatul meu nu ți-a plăcut,
şi dorit-am totuşi duhul să nu-ţi lase trupul tău
decît la soroc, pe pernă, iar urmaşii ce-o să-i laşi
cripta să ţi-o pregătească, și când duhul ți-o zbura,
trupul coborâ-va-n criptă. Cum în mîini îmi dăruieşti
viaţa ta să facem grabnic pregătiri pentru-a-mplini
vrea Domnului. ‘ Vitejii coborâră de pe cai,
şi păşiră-n grele zale, chivărele-având pe cap.
Caii lor de bătălie şi-i legară între stânci,
Şi se-apropiară unul de cellalt, îngrijoraţi.
Se-nvrăjbiră apoi unul spre cellalt, doi lei luptând,
de pe trupuri li se scurse râu de sânge şi sudori.
Şi puterea-şi măsurară-o zi din zori până-n amurg,
umbre când se prelungiră. Sohrab crunt se frământă
spumegând ca elefantul şi săltând ca leu-n sus.
Prinse de sub cingătoare pe Rostam, din răsputeri
trase, de-ai fi zis că trupul î-l sfâşie în bucăţi ;
scoase-un răcnet de turbare şi de ură cel Rostam,
de-ai fi zis că sare-n ţăndări şi pământul sfărâmat!
Sohrab precum elefantul spumegând îl şi săltă
pe Rostam şi de ţărână îl izbi şi sub genunchi
i-apăsă piept, braţe, faţa, gura plină de pământ.
Sohrab semăna cu leul care ghiarele şi-a-nfipt
într-un măgăruş sălbatic — gata de a-l sfâşia.
Trase-ntr-o străfulgerare un jungher spre-a reteza
capul lui Rostam!
Acesta îl zări şi-n gând şi-a zis :
(„Trebuie această taină s-o destăinui!”) Lui Sohrab
îi strigă : „O, tu, viteazul cel biruitor de lei!
Tu, ce ştii să mânui spadă, arc, arcan şi buzdugan!
Datina la noi e alta decât ce faci tu, la noi
legea cinstei porunceşte altfel : cel ce va lupta
şi-n ţărână doborî-va pe-un viteaz, nu-i va tăia
capul când întâia oară azvârlit e la pământ,
chiar şi când e-o răzbunare ; de-l va pune dedesubt
pentru-a doua oară, -atuncea-nvingătoru-i leu numit,
şi-are drept taie capul ; asta-i datina la noi!”
Doar prin viclenia-aceasta Rostam capu-şi trase-ncet
de sub ghiara de balaur şi rămase izbăvit.
Tânărul cel fără teamă minţile şi le pierdu,
ascultându-i cuvântarea ăstui vârstnic; se lăsă
tulburat de cele spuse, mai întâi că se simţea
mândru de a fi-n putere, apoi soarta-aşa a vrut,
şi-având fără doar şi poate sufletul mărinimos..
Slobod pe Rostam lăsându-l, galopă către deşert
unde antilope-n turmă lunecau prin faţa sa;
se dădu la vânătoare fără-a mai gândi la cel
pentru care-n câmp venise, să se-nfrunte, piept la piept.
Şi-astfel petrecu o vreme, până când veni Human
într-un viu vârtej de pulberi, pe Sohrab de- întrebă
despre soarta bătăliei. El îi povesti pe rând
toate cele întîmplate şi ceea ce-a spus Rostam.
Human îi strigă : „Vai ţie, tinere eşti obosit,
ori n-ai chef de viaţa asta? Vai de pieptul ăsta, vai
de statura asta-naltă, vai de-aceste biete scări
lungi şi-mpărăteşti picioare! Leul în capcană prins
l-ai scăpat acum din mână, şi-aţi dat lupta în zadar!
Ia aminte-n bătălie ce năpastă te-o pândi
dintr-o faptă fără minte! Iată ce a spus un şah
în asemenea-ntâmplare : « Orişicât de slab ar fi,
nu-ți disprețui duşmanul. »” Vorbele ce le-auzi
îl zvârliră-n deznădejde pe Sohrab şi, gânditor,
şi uimit rămase foarte. Zise-apăi către Human :
„Uită grijile acestea : mâine-n zori va trebui
iarăşi să mă bat cu dânsul şi-ai să-i vezi grumazu-n jug!”).
Cronica Șhilor