domnita – Versuri.pro

Mateiu Ion Caragiale - Domnița

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Domnița.
Verzi-tulburi, ochii-i galeș revarsă pe sub gene
Ispita pătimașă și doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veșminte pășind măreț și-alene.
Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Și dulcele-i grai curge duios și răsfățat.
Dar cine-i cată-n față se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufașele-i sprâncene.
Muiată-n nestemate și-n horbote de fir,
În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie –
Ea poartă pe subțirea năframă nărămzie.
Ca un potir de sânge, un roșu trandafir –
Și, tot ca el, rănită în plină tinerețe,
Tânjește, se-nfioară și moare de tristețe.

Mateiu Ion Caragiale - La Argeș

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

La Argeș.
Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân își-ntinde puternic negrul zbor,
Și-n liniștea adâncă, din când în când ușor,
Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.
Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine
Domnița să privească, din ‘naltul foișor,
Cum soarele-asfințește, împurpurând de dor
Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline.
Când se oglindă-n ape murindele văpăi,
Și blând văzduhul cerne cenușă peste văi –
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?.
– Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit
De taină-îmbălsămată și florile uitării
Îi troienesc posace mormântul părăsit.

Cincinat Pavelescu - Căința Domniței

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Visătoare sub marama ce-i umbrește fața albă,
Stă domnița rezemată de pridvorul din grădină
Și, cum doarme voievodul într-un jeț, ea-ncet suspină,
Pe când luna-i albăstrește peruzelele din salbă!
Ea visează ochii negri ai trimisului străin
Ce-i sărută mâna caldă în smerită-ngenunchiare;
Din a genelor clipire toată patima-i tresare,
Ca un vifor ce pândește-n pacea cerului senin.
Dar mândria, care-ngheață para sângelui domnesc,
Ce de veacuri dă vlăstare tronului moldovenesc,
Frânge visul ei în clipa năzuinței spre păcat.
Și-ntr-o lacrimă-ngropându-și fericirea-ntrevăzută,
Pe când doarme voievodul somn de griji neturburat,
Biruită de căință, ea s-apleacă și-l sărută!

Panait Cerna - Domnița Din Vis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cum se ridică negura, pe lună,
Plutind în visuri albe ─ pân’ se-mparte..
Cum cântă crângurile de răsună,
Când râde dimineaţa de departe;
Aşa-mi îneci tu inima de cânturi,
De-o sete care nu se mai alină!
Aşa mă urci spre veşnice pământuri.
Domniţa mea, cu ochii în lumină ─
Cu ochii tăi în care se adună
Cerescul foc al stelei din tărie,
Cu albul chip al tău de zee bună,
Cu zâmbet de eternă curăţie..
Pân’ nu te-am întâlnit în lumea toată
Voioasă pribegia îmi părea;
Ci-n visul meu tu ai trecut deodată
Şi am simţit atunci cât e de grea..
Luceai ca steaua ce-nfloreşte zarea,
Şi sufletu-mi din noapte te-a chemat,
Dar, măsurând cu spaimă depărtarea,
Tăcut s-a-nchis în el, ─ s-a-nmormîntat..
Ci de-ţi plecai urechea, în tăcere-i
Acolo-n fund tu ai fi auzit
Un glas ce numai luptă şi durere-i ─
Un strigăt după sufletu-ţi iubit..
Şi iată! Astăzi e chiar el cu mine..
Te simt, te mângâi şi mă-ntreb mereu
De-au fost vreodată în trecutul meu
Acele zile reci, pustii de tine..
N-au fost! Răspunde lunca-ntinerită..
N-au fost! N-au fost! Spun toate-n graiul lor ─
Ah, inima-mi de vise-i cucerită
Ca martie de muguri şi de flori!
A crângurilor veselă beţie,
Când se vesteşte-n răsărit lucirea,
E un suspin pe lângă fericirea
Din sufletu-mi ce azi se-nchină ţie..
Dă-mi mii de ochi, dă-mi stelele din slavă,
Să te privesc cu drag o veşnicie!
Ah, daţi-mi mii de coruri de dumbravă
Şi mii de braţe care s-o reţie!
Căci ea, copila raiului, iubirea
Prin sufletu-mi îşi face astăzi cale..
Sub cer trăieşte numai fericirea ─
Şi eu, ecoul cântecelor sale..
*.
E ora când se culcă pământenii
Şi numa-ndrăgostitul rătăceşte;
Când la răscruce priveghează genii.
Iar râul şopoteşte ─ şopoteşte..
Când luna ca o liră de lumină
Atârnă peste plaiuri argintate
Şi prin cântarea ei de taină plină
Descântă mii de valuri legănate;
Când după melodia cea din fire
S-aruncă mii de inimi ce visează ─
Şi mii de veacuri spun de fericire
Din fiecare strună-a ei de rază..
Iar tu te pierzi în vis ca trubadurii
Şi te cufunzi în lumi ce-au fost odată ─
Şi-n fiece cântare deşteptată
Auzi cum bate sufletul naturii..
Şi noi avem o rază de iubire
Pe lira veacurilor ce trecură ─
Şi noi suntem o caldă tresărire
A inimii ce bate în natură..
Şi ne oprim ades în aiurire,
Şi ne oprim la fiecare pas ─
Şi-acum te văd întreagă-n strălucire,
Acum pe chip o umbra ţi-a rămas..
Iar tu te-apleci ades la câte-o floare:
Ai vrea s-o rupi şi să mi-o dăruieşti,
Dar ea se apără cu-o tremurare ─
Şi tu o ierţi, iubito, şi zâmbeşti..
Iar altele ca mâini împreunate
Ce-ocrotesc o flacără de vânt,
La orice adiere legănate,
Se-nclină visătoare la pământ..
Acea văpaie care e în ele
O trec din floare-n floare cât trăiesc ─
Pe ceruri ne urmează mii de stele,
Şi mii de flori în raiul pământesc..
Şi ea, copila visului, iubirea,
Se-nalţă uriaşă pân’ la cer,
Ca flacăra ce poartă amintirea
De unde-a smuls-o-n vremi un braţ de fer.
Şi din adânc, din pacea slăvii-albastre,
Din sufletul luminii ce se cerne,
S-aşează peste inimile noastre.
Ceva din liniştea celor eterne.

Emily Dickinson - Magia Scaldă Chipul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Magia scaldă chipul
Ce-abia îl poți privi –
Sub văl, Domnița știe
Că s-ar putea sfârși –.
Privește dar prin pânză –
Refuză – parcă vrea –
De va vorbi, se teme
Că vălul va cădea –

Horia Vintila - Legenda

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Voinicul a murit la margine de basm,
Cu părul prins în sânge ca într-o cască.
Pe fruntea lui a stat, duhovnicească,
Tăcerea-ncremenită ca un spasm.
Un corb într-un târziu l-a mângâiat
Cu aripi grele, aripi de mătase, –
Din pliscul negru croncănind lăsase
Să cadă un inel pe brâul lat.
Inel furat din poala de domniță,
Rubinul stins fusese-n deget floare,
Murea acum, amurg în cingătoare,
Lângă securea netedă, de crită.
N-au fost nici lacrimi, nici închinăciune,
Din rană doar a picurat un strop
Și nori aprinși au fulgerat galop
Trăsnind cuvinte-n aspra rugăciune.
Departe, auziți cum plânge
Domnița lui cu gând de mănăstire?
Pe înserat i-a dat cereasca știre
Batista înflorind trei stropi de sânge.

Lucian Blaga - Domnițele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Domnița din basmul acelei cetăți
într-o zi m-a-ntrebat:
„Tu știi – ah, tu nu știi – cine-a fost Uta?”
Amurg, mult mai vechi decât zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri și-n preajma bisericii negre.
Tu știi – ah, tu nu știi! Cum nu aș ști pe trecuta
domniță, cealaltă, din slava evului mediu?
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cândva!
Printre armuri, prin surele ganguri
mândră și albă trăia,
lângă scutul seniorului, Uta.
Caldă și castă, sub arătările inului,
minunea ființei se apăra.
Dar zâmbetul ei otrăvea toate văile Rinului.
Numai când spicul lega
ea-n anotimp din cetate ieșea.
Grea suferință era frumusețea ei pentru o țară întreagă,
pentru țara burgundă,
unde și astăzi ea sta, chip de piatră
sub bolta rotundă.
Scris i-a fost, scris,
tința sa fie, de vis.
Și mâna Domniței luat-am și-am zis:
Acesta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel,
fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ți porți și tu prin tot locul
sângele, râsul,
norocul și focul.
Prin ierburi când treci
incendii în rouă
stârnești, ah, tu nu știi – la fel amândouă.
Dar poate că nu se cuvine
gândului-cântec să-i prea urmez
pe toate cărările,
și nici să așez
în cumpăn
a toate luminile
și toate asemănările.
Domnița, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?
Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele
în fața acelor frumuseți ce calea-i ating
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolțile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu știi, să vorbim mai puțin
și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

Ion Pillat - Solia Căprioarei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dar netezind alene al rochiei larg fald,
Domniță-nlănțuită de vrăji medievale,
Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale,
Ascultă căprioară sosită ca herald.
— ”Cuprinde-mă, domniță, cu brațul mic și cald,
Și să pornim! Nuntașii au poposit în vale.
Viața te așteaptă cu surle și chimvale,
Și vreau în ea și visul, și ochii să ți-i scald.”
Domnița îi răspunde: ”Le spune, dulce crainic:
“Domnița mulțumește străinilor ce-o vor,
Dar simte-n astă seară că visul e mai trainic,
Nedepășind sfielnic grădina între ziduri
Cu pajiștea mai moale ca lână din covor,
Mai verde decât fierea pe smălțuite bliduri.”