Demon – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Diavolul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Zâmbete perfide neînţelese,
ce le vrei sincere şi nu-s,
le asculţi doar aparent, eşti dus…
Lăuntru-s răbufniri perverse.
Eşti fericit, cum îţi doreai,
când fără ştire pici în transă;
nu îţi explici nici pasa proastă,
nici pierderea din ce aveai?
Prietenilor vechi de-o viaţă
brusc le atribui doar defecte;
zeci de-amintiri devin infecte…
Impenetrabil eşti, de gheaţă.
Iubitei ce-o adori pe veci,
nu-i mai aduci cadouri, flori;
în gând te chinui s-o omori…
O laşi în lacrimi, chin şi pleci.
E straniul răului profund;
te lupţi cu el, îl simţi prezent,
e propriul tău subconştient…
Te vrea zăcând, vise-ngropând!
E Samuel, Behemot, drac,
e-Aspida, Belzebut, Leviatar,
e-Azazel, Asmadeu, e Beliar,
e-Alcor, Satan, e tartor peste veac!

Don - Înger Negru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

I
Orașul nostru e distrus,
Degeaba acum mă știi,
Inima mea-i o ruină,
Și nu poți s-o mai învii.
Gânduri ușor mă ucid,
Sunt într-un declin total,
Totu-i ca o casă arsă,
Tu vii s-o stingi la final.
Tu chiar crezi că mai contează,
Acum nu mai am nimic,
Cândva înger, acum demon,
Vei vedea ce vreau să zic.
Obișnuia să îmi pese,
Dar ea a făcut-o lată,
Îmi pun pelerina neagră,
La noapte moartea-i pe stradă.
Fierbe sângele în mine,
Setea de rău este mare,
Haide, pune sentimente,
Că ți le calc în picioare.
Dacă aveai vreo speranță,
Ia, încui-o într-un cufăr,
Dar tre’ să îți spun ceva,
N-ai apă, floare de nufăr.
Fac cubic din mintea ta,
Nu mai știi ce să-nțelegi,
Rezolvarea este simplă,
Mai departe tre’ să mergi.
O persoană ascultătoare,
Va avea o viață bună,
Nu veni pe drumul meu,
De doi ani este furtună.
Nu te mai juca cu moartea,
Nu e nimic palpitant,
Vrei dragoste, fericire,
Moneda cade pe cant.
Nu înțeleg ce mai stai,
Aici e închis non-stop,
Te salută cu respect,
Don băiatul de la opt.
II
Rătăcesc prin minte oare,
Retrăiesc o clipă care,
M-a făcut să fiu ca dracul,
Ce-l vezi acum în picioare.
Vin din centrul iadului,
Să îți aduc o scrisoare,
Hai intoarce-te cu mine,
Experiența este tare.
Nu sunt moartea cu coasa,
Sunt tipul cu microfonul,
Țipi la mine?
În locul tău mi-aș schimba tonul.
Nu uita de unde vin,
În cazan fierbe și omul,
Nu uita de unde-s eu,
N-o să te mai rogi la Domnul.
Nu te-ajută dacă țipi,
Infernul e infinit,
Totul s-a-ntâmplat rapid,
Stai că abia am venit.
Ia un loc, bea ceva,
Oricum de-aici nu mai pleci,
Bun venit în lumea mea
Nu pentru mult timp, pe veci.

Dragos-Miron feat Te Urasc - Dj Wicked

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

[Pleacă Dragoș]
Eu sunt convins că mă urmărește un drac
Un sentiment ciudat
Am senzația că e mare și că-i mare drac
Dragoș Miron, un tip controversat
Unii mă urăsc fiindcă sunt diferit, dar sunt interesați
Un milion de întrebări, atât de multe stări
Un singur drum, n-o să mă mai opresc, atât de multe gări
Prea multe internări, prea multe tipe care nu înțeleg
Că doar timpul și liniștea mă vindecă, m****s pe voi
Nu pot să fiu actor în filmul vostru happy
Când scenariul pe care-l trăiesc e o dramă
Mama, spune-le prin tot ce am trecut și prin ce trecem noi
Spune-le despre tata, pâinea cu ulei, halucinații-n foi
M-am enervat și voi distruge tot ca să simțiți și voi
Ce înseamnă o viață doar în frig și ploi, haide simțiți și voi
Voi trăiți minciuni și vreți să ne mințim și noi ca niște oi
Nu te atingi de blana mea, murim amândoi
E ok, o să mă calmez, nici nu intenționam să țip, dar uneori cedez
Pastile, pastile, pastile și mă restartez
„Dragoș, abține-te, te ascultă tineri
Care cred în tine, iar exagerezi”
Bine copii, nu există rău, există doar omizi
Care printr-un proces de transformare devin bomboane mici
Hocus-Pocus, viața e doar un joc plin de culoare, riști
Hai, te miști, în următoarea clipă totul moare, simți!?.
(Pleacă Dragoș, garda jos, garda jos
Bună dimineața, bună seara
Mereu vei fi al meu).
Eu sunt convins că mă urmărește un drac
Ceva e necurat, expun doar 10% din ce am în cap
Și vă agitați: „noul Miron, vechiul Miron
Domnule Miron, domnule super minion
Da-ne vocea ta, expune-ne pe tavă viața ta
Da-ne căldura, sănătatea și inima ta”
AAAca, nu vreau să par un arogant
Cu tot respectul, nu mai ca nu mai merge așa
Copii, vreți să aflați ceva? (daaaa)
Sufletul meu e mort deja
MC-ul vostru de miere s-a transformat în lavă
Inima lui e doar otravă
N-o să vă mint pentru că n-am făcut-o niciodată
Da, mă doare fiindcă sunt praf,
Mă f*t în ei de bani, cum aș putea să fiu un prefăcut
Când tot ce fac e doar să mă descarc
Puțin îmi pasă dacă nu mă placi, mă f*t în el de rap
Eu nu sunt rapper, probabil m-ai confundat
Sunt doar un maniac împrăștiind durere ca un drac
Haideți cu toții dați din cap, vomit gândaci
Urâți-mă toți fiindcă m-am schimbat.
(Pleacă Dragoș, garda jos, garda jos
Bună dimineața, bună seara
Mereu vei fi al meu)

Dragos Miron feat Cu Wice (ProD. Benson Si Maich) - Coșmar 2x cu Tot cu Wice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Dragos Miron:
Ya! Numai stau sub pat
M-am mutat acum sunt la tine-n cap
Esti la fel de naiv, credeai ca ai scapat
‘Ti-aduci aminte? Noaptea asta am programat sa cinam in iad
Ya! , aveai un suflet minunat, parea curat
Ce, nu-ti aduci aminte cand ti l-am patat?
Radeai si ma lasai sa o fac
Acum de ce te mai ascunzi, ti-e rusine cu cine esti defapt?
Lasa-ma sa o fac din nou, o sa-ti redau scrisul inapoi stii ca ti l-am mai dat
Ii auzi, te vor asa cum te-am creat
Bea din bautura mea si demonnstreaza-mi ca nu m-ai tradat!
Esti unicat, normal ca te privesc ciudat,
Puteai sa reusesti de atunci dar nu m-ai ascultat.
Ya! , esti cel mai incapatanat,
De-astea te-am ales pe tine, nu uita, eu te-am ajutat!
Dar ai plecat, il vrei pe Dumnezeu
Stii ca nu te pot lasa sa faci asta, acum m-ai enervat!
N-o sa te iert de ce te-am mai iertat?
Da mai m-am iertat acum dispari, stiu ce vrei sa-mi faci!
Nu mai vreau sa beau cu draci, sa dorm cu gandaci, stiu cum vrei sa ma atragi
Imi stii slabiciunile, toate minciunile
Vrei sa ma amagesti sa-mi uit rugaciunile
N-o sa pot sa faci asta la toti ca unii le
Zic si daca le cosi gurile
Da tu nu poti vedea minunile, dispari!
Esti o creatura varza,
Dragos nu te mai vrea, inca te mai viseaza!
(Yo, e cazemata! e AMAVI-ncasa
E monstrii!).

Wice:
3:32, inchid ochii 3:34
Trag un fum, tu te lasi purtat de val
Vrei sa ne prinzi?
Pretinzi ca vinzi ceva
Vrei sa ne vinzi
Da’noi ne-am prins din timp
Deci pentru tine-i prea tarziu deja!
Imi dau la cap,
Da macar bine ca nu dau in cap!
Si-o sa ma vezi mai des praf,
Si-o sa vezi mai des praf!
Din ce in ce mai rar in parc
Prea multe filme-n cap,
Din Cer in Iad, si iar in pat.
Ingerul meu nu m-a uitat
N-ai ce sa-mi faci, esti doar un drac!
Poti sa ma lovesti cat vrei, n-ai cum sa ma ranesti
Ce vrei sa fac? , nu pot sa tac
Ramai aici, da-n liniste cand ma vezi spart,
Daca ma calci pe nervi te calc cu rugaciuni pe cap
(E monstrii!)

Dgm feat Ixuletzu - Numește-Mă Demon

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Totul s-a risipit,
Nimic nu e în urmă,
Simt că nu mai pot să respir,
Că totu’ în jur se curmă.
Totul e pustiu,
Cenușa e în jur,
Nimic nu a rămas,
Din adevărul pur.
Numește-mă demon,
Demon urât din vis.
Da.. știu, îngerul meu,
Aseară te-am ucis.
Nu te mai uita în spate,
Te rog, mergi mai departe,
Și nu mai privi în urmă,
Căci totu’n jur se curmă.

Denis - Psalmul 1000

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu e ca data trecută
Te-anunț că Denis e mort!
Eu sunt un demon de după
E prea târziu să-l cunoști.
Nu e ca data trecută
Nu știi ce mult l-am schimbat
A plâns cu lacrimi de foc
A ars pământul din iad.
Nu e ca data trecută
Acum te lasă să mori
Vrea doar să vadă că suferi
Și că te stingi ușor.
Nu e ca data trecută
De când ai ales să-l rănești
E doar o bestie flămândă
Și pentru el nu mai ești.
Nu e ca data trecută
Te-anunț că Denis e mort
Du-te în viața de după
Să-mi spui dacă-l mai recunoști

Marduk - Sex cu Satan (Română)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Iad în foc, poftă sexuală, dorință,
Dracu’ vrea să intre în tine, da, vrea să te lingă,
Îți vrea trupul, îți vrea spiritul,
El vine la tine noaptea, vrea să te muște,
Dezbrăcat se zvârcolește transpirând,
Nu poți scăpa de foamea lui, țipete ca fulgerul,
Prințul întunericului, prințul răului,
Deschide-ți picioarele și țipă, acesta nu este un vis,
Sex cu Satan, excomunicare,
Degradare, înjosire, înfige, împinge, animale cu cocoașă,
Poftă sexuală mai mare, sforăind, gâfâind,
El este ca un câine în călduri, tu ești doar o altă bucată de carne,
Diavol blestemat, demon însetat,
Te cuprinde cu durere și acum tu ești sângeros și pătat,
Rănit și bătut, ohhh, rușinat și slăbit,
El te va poseda, te va necăji.

Mihai Eminescu - Înger și Demon

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Noaptea-n Doma-ntristată, prin lumini îngălbenite,
În făcliilor de ceară care ard lângă altare –
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite.
În biserica pustie, lângă arcul în perete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.
O făclie e-nfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind
Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce marmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așează,
Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită.
Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.
Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.
Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină –
Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.
Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă față și cu mâinile de ceară,
Văl – o negură diafană mestecată-n stele; clară
E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire.
Ce-ți lipsește să fii înger – aripi lungi și constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se-ntinde?
Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.
Peste viața-i inocentă, viața lui cea sfântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.
Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfințiți de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane și de dânsele dau veste.
Te iubesc! – era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie
Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.
…………..
Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.
Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, -un popor,
Câteodat’ – deși arare – se-ntâlnesc, și ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.
Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș –
Se iubesc.. Și ce departe sunt deolaltă amândoi!.
A venit un rege palid, și coroana sa antică,
Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.
Dară nu – mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar și-ncet
Se ivea fața de demon fecioreștilor ei vise.
Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;
Ce puternic e – gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.
El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară
În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.
…………
Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire,
Sfârâind în aer bolnav. – Nimeni nu-i știe de știre,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire – astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!.
A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? – Să te simți neliber, mic,
Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poți opune.
C-opunându-te la ele, tu viața-ți risipești –
Și când mori să vezi că-n lume viețuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești.
Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viață? Cât amor de drept și bine,
Câtă sinceră frăție adusese el cu sine!
Și răsplata? – Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se așează lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânșii negurile se descopăr..
Este Ea. C-o mulțumire adâncă, nemaisimțită,
El în ochii ei se uită. – Mândră-i de-nduioșere;
Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere;
Ah! șoptește el pe moarte – cine ești ghicesc, iubită.
Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i.. e amorul.

Mihail Lermontov - Demonul - Partea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Poveste Orientală.
Partea I.
Mâhnitul Demon, singuratic,
Peste pământ zbura tăcut,
Și fruntea lui ca de jăratec
Își amintea despre trecut
Când în lumină orbitoare
Ca heruvim el strălucea,
Și când cometa călătoare
Schimba cu el o salutare
Și-alintător îi surâdea;
Când dintre neguri de vecie
Setos de-a ști, sta urmărind
Toți aștrii-n caravană vie
Prin necuprinsuri pribegind ;
Și fericit putea sa fie
Ca-ntâia lumii creatură,
Străin de îndoieli și ură,
Și veacuri sterpe-n lânced șir
Nu-i tulburau senina minte…
Și multe, multe…dar ce-a fost
Nu mai putea și n-avea rost
În voie să-și aducă-aminte!.
II.
De mult, proscris, el rătăcea
Prin trista lumilor risipă,
Și veacul după veac fugea,
Cum fuge clipa după clipă,
În uniform șirag nenfrânt.
Stăpân pe-acest mărunt pământ,
Cu silă-n neagra lui pornire
El uneltea, si-n drumul său
N-afla nicicând împotrivire –
Și s-a scârbit de-atâta rău.
III.
Peste Caucaz, cu norii-alături,
Cel izgonit din rai plutea ;
Sub el Kazbekul în omături
Ca diamantul scânteia;
Și-adânc, cu povârnișuri sterpe,
Ca unduirile de șerpe,
Cotea Darialul luminos,
Iar Tereku, ca leu-n salturi,
Zburlindu-și coama viforos,
Urla, și păsări din înalturi,
Și fiara-n munți cu răget crud,
Al apei vuiet îl aud ;
Și nouri auriți, în zare,
Plutind alene dinspre sud,
Îl însoțesc spre nord, spre mare ;
Iar stâncile, ce-n grea grămadă
În mreji de taine pirotesc,
Își pleacă frunțile să vadă
Cum valuri repezi licăresc ;
Înalte turnuri de castele,
Din stânci privesc cumplit și treaz –
Sunt uriașe santinele,
La poarta mândrului Caucaz!
Sălbatică și minunată
Era divina lume, toată ;
Dar mândrul duh, cu mut dispreț
Privi ce Domnul său crease,
Și-nalta fruntea sa rămase
Încremenită sub îngheț.
IV.
Sub el, cu vie frumusețe,
Priveliști noi răsar din zbor :
E Gruzia, și văi mărețe
Se-astern ca un bogat covor ;
Rai fericit, rai pământesc!
Par plopii piramizi semete ;
Pâraie’n zvon rostogolesc,
Pe fund, prundişuri colorate;
Prin tufele de trandafiri,
Privighetorile-nfocate
Slăvesc frumoasele furate
De glasul dulcei lor iubiri.
Cinarii deși, umbrind cuminte,
Cununi de iederă-mpletesc ;
Sunt peșteri unde, -n zi fierbinte,
Sfioșii cerbi se-adăpostesc,
Și viață-n toi, și strălucire,
Și frunzele în freamăt blând,
Și mii de ierburi respirând,
Și mii de glasuri în vorbire!
Dogoarea dulcilor amiezi,
Mireasma nopților senine,
De rouă și răcoare pline,
Când stelele sclipind le vezi
Ca ochii tinerei gruzine! …
Dar, vai, splendoarea-ntregii firi
Nu poate-n inima pustie
A demonului să învie
Nici forțe noi, nici noi simțiri ;
La toate-aceste, cel semeț
Privea cu ură și dispreț.
V.
Cu truda robilor, pe munte,
Gudal, bătrânul, și-a durat
Castel de ziduri apărat,
Ca veacurile să le-nfrunte.
Pe culmi și-n văile adânci,
Cad umbrele-i înalte, drepte,
Din turn către Aragva-s trepte
Șerpuitor tăiate-n stânci ;
Pe ele, cu ulciorul, seara,
Cu ceadra fluturând spre brâu,
Prințesa tânără, Tamara,
Scoboară sprintenă la râu.
VI.
De ani, puternicul castel
Privește mohorât seninul ;
Dar azi e chef și larmă-n el,
Zurnaua sună, curge vinul ;
Gudal azi fata și-o mărită!
Toată rudenia-i poftită;
Sus pe terase, pe covoare,
Mireasa, fetele petrec,
Și-n râs și jocuri se întrec.
Ascuns de munți e roșul soare
Și umbrele-nserării trec.
Umplând de cântec vesel casa,
Din palme, ritmic, bat pe loc;
Prinzând zurnaua-n mâini, mireasa
S-avântă, sprintenă, la joc ;
Deasupra capului o saltă,
Mladie, zveltă și înaltă ;
Acum ca vântul a pornit,
Acum, oprindu-se privește,
Și ochiul ei aprins sclipește
Sub negre gene, ca vrăjit ;
Acum se-nclină, se-nfioară,
Acum sprincenele-i vorbesc,
De pe covor se-nalță, zboară
Piciorul ei dumnezeiesc ;
De-o dulce voioșie plină
Surâde, gingașă, senină:
Când luna raza și-o destramă
Jucând în abur străveziu,
Abia-i cu-acel surâs de-o seamă,
Ca viața, tinerețea, viu.
VII.
Mă jur pe-al stelelor noian,
Pe răsărit și asfințire,
Că nici slăvitul șah persan,
Și nici un rege pământean
N-a sărutat așa privire ;
Nici o fântână țâșșnitoare,
În vechi haremuri, pe căldură,
Cu pulbere răcoritoare,
N-a dezmierdat așa făptură;
Și nici o mână așa păr
N-a mângâiat, într-adevăr,
Nici chiar în visele-ndrăznețe ;
Și de când raiul l-am pierdut,
Mă jur c-atâta frumusețe
Pe lume nu s-a mai văzut!.
VIII.
E ultimul ei dans sub soare!
A lui Gudal moștenitoare
Din leagăn liberă trăia ;
Dar mâine, vai, o aştepta
O altă țară-n depărtare,
Robia crâncenă, haină,
Și o familie străină.
Și-ades o tainică-ndoială
Umbrea obrazu-i luminos ;
Mişcările cu-ncetineală
Creșteau atât de-armonios,
Atât de grăitoare toate,
Și-așa de simple, minunate,
Că Demonul, de-ar fi zburat,
Și-ar fi zărit făptura-i clară,
Și-ar fi adus aminte iară
De frații lui de-odinioară,
Și fără voie-ar fi oftat….
IX.
Și Demonul zări…Deodată,
O tulburare neașteptată
Simți în el, ca niciodată.
Iar sufletu-i pustiu și mut
De-un cântec gingaș s-a umplut –
Din nou a înțeles că-s sfinte
Iubirea, binele, frumosul! …
Și mult timp, el, întunecosul,
Privi cu drag, privi cuminte,
Priveliştea ce-i sta-nainte ;
Și visuri care-i aminteau
Despre trecuta fericire
Ca steaua după stea treceau
Sub fermecata lui privire.
De-o forță tainică cuprins,
Tristețe nouă cunoscuse ;
Simțirea-i să vorbească-a prins
Un grai în care se născuse.
Că va renaște este-un semn?
Nici un cuvânt mârșav, nedemn,
Să afle-n mintea-i nu-i în stare…
Uitarea? Domnul nu-i dăduse;
Dar nici n-ar fi primit uitare! …
……………………………….
X.
În asfințit, pe-ngustul mal,
Urmând Aragva ce se-alungă,
Sosit aici din cale lungă,
La nuntă, pe-nspumatul cal,
Zorește mirele s-ăjungă.
Cu daruri scumpe încărcate,
Pe urma lui, pășind greoi,
Vin pe poteci, în stânci tăiate,
Cămilele în lung convoi ;
Cum pasul liniștit și-l țin,
Le sună clopoțeii lin…
El însuși, prinț de Sinodal,
E-n frunte. Zvelta lui statură
La mijloc strânsă-i în centură ;
Mânerul latului pumnal
Și-al sabiei sclipesc de stele,
Încrestături de-argint pe pușcă :
Foșnește ciuha peste ele,
Cu dungi de aur la vipușcă ;
Mătasea pune flori pe șa,
Căpăstru-n perle, ca sub nea ;
Sub el, fugarul sârg, în spume,
Din Karabah urmaş focos
Al celor mai iuți cai din lume,
Urechea-și mișcă sperios,
Și, sforăind, pieziș privește
Cum râul jalnic clocotește.
E drum îngust, primejdios!
La dreapta, zid abrupt de stânci,
La stânga, apele adânci.
E ceas târziu. Necontenit,
Din munți și codrii plini de șoapte,
Se face noapte, tot mai noapte…
Convoiul pasul și-a sporit.
XI.
În calea lor un paraclis…
Aici, de mult dormindu-și somnul,
Se odihnește întru Domnul
Un prinț de-un braț vrăşmaş ucis.
De-atunci, orice drumeț trecea,
După-o străbună cuviință,
Lângă altar îngenunchea,
Rugându-se cu umilință ;
Și ocrotit era de cer
De-al musilmanilor jungher.
Dar mirele n-a pus temei
Pe strămoșescul obicei.
Căci Demonul l-a prins curând
În mreaja dulce a ispitei,
Și el, cu patimă în gând,
Sorbise buzele iubitei.
Când, iată, umbre se ivesc :
Sunt două…patru…se-nzecesc…
Din față-npușcături pornesc!
Ce-o fi? …Se-nfipse-n scări, sub munte,
Viteazul prinț, strângând de frâu,
Papaha și-o –ndesă pe frunte,
Și-a smuls pistolul de la brâu ;
Trosni năgaica, și, spre ceată,
Se napusti ca o săgeată…
Rasbubui un pocnet nou,
Și-un strigăt sparse departarea,
Stingându-se-n treptat ecou…
Curând sfârși încăierarea :
Izbitiți de-al luptei viclesug,
Înspăimântaţi, gruzinii fug!.
XII.
E pace iar. Înghesuite,
Cămilele privesc cu teamă
Spre leșurile risipite,
Și pacea nopții o destramă
Cu clopoțeii lor de-aramă.
Întreg convoiul e prădat ;
În jurul morților, sub stele,
Flămânzii corbi s-au adunat!
Cei morti n-afla-vor somn ușor
În tihna lespezilor grele,
Alături de părinții lor;
Și n-or veni cernite mame,
Surori, în negrele marame,
Jelindu-i mâinile să-și frângă,
Deasupra raclelor sa plangă!
De-aceea, când de-aici i-or duce,
Pioase mâini vor ctitori
În amintirea lor o cruce ;
Și iedera, sub soare cald,
Mângâietor o va-nflori
Cu-mbrățișare de smarald ;
Și-ades drumeții s-or opri,
Chemați de-a frunzelor arcadă,
La umbra Domnului să șadă….
XIII.
Năprasnic, pe cărări abrupte,
Gonește calul, sforaind
Și năpustindu-se ca-n lupte
Acum, pe stâncă zăbovind,
Suflând pe nările largite,
Neliniștit ascultă-n vânt;
Izbind deodată- în pământ,
Cu tropot aprig de copite,
Zburlindu-și coama sub avânt,
O ia n-ainte cu turbare ;
Pe el e-un călăreț tăcut!
Din când în câd în șa tresare,
Și-n coamă fruntea i-a căzut.
Lăsând dârlogii în neștire,
Picioarele şi-anfipt în scări,
De pe veșmânt, fără oprire,
Se scurge sânge pe cărări.
Tu, aprig cal, ca o sageată
L-ai scos din luptă pe stăpân,
Dar l-a ajuns prin beznă-ndată
Un osetin c-un glonț păgân!.
XIV.
Tot neamul lui Gudal e-n jale,
Norodu-n curte stă mâhnit :
Al cui fugar, zdrobit de cale,
Pe-al porții prag s-a prăbușit?
Și cine-i călărețul care
Pe dânsu-i fără de suflare?
Al luptei zbucium și avânt
În dunga frunții sunt păstrate.
I-s armele însângerate,
Și-n sânge-i scumpul său veșmânt;
În cea din urmă opintire
Și-a nfipt în coamă mana-i grea.
Scurt timp, mireasă, pe-al tau mire
L-a aşteptat privirea ta!
Dar prințul și-a ținut cuvântul :
La nunta lui, din Sinodal,
Vanit-a el gonind ca vântul…
Dar cât e lumea și pământul
El nu va mai sări pe cal! ….
XV.
Căzu napasta, fulgerând,
Peste familia tihnita!
Pe-al ei divan e prabuşită
Tamara, -n hohote plângând;
De lacrimi pleoapa i se-ncarcă,
Se zbate pieptu-i furtunos ;
Când, iată, lângă dânsa, parcă,
Răsună-un glas misterios :
– « Nu plange! Lacrimile tale
Nu-l pot trezi pe cel ce-i stins!
Zadarnic te topești de jale,
Și ochii mari sunt grei de plâns!
Să pună preț, el nu-i în stare
Pe chinul tău ; de unde-i dus,
Priveste-acum cu desfătare
Lumini cereşti ; Şi-acolo, sus,
Ascultă-al îngerilor grai…
Marunte visuri şi regrete,
Și vaietele unei fete
Ce-nseamna pentru cel din rai?
Dar soarta celui stins în pripă,
Şi umbra pieritoarei vieţi,
Nu preţuiesc nici cât o clipă
Din nesfârşitele-şi tristeţi!.
Fără cârmă şi vântrele,
Pe-al văzduhului ocean,
Mii de aştri, mii de stele,
Trec prin linişti de noian ;
Peste şesurile-ntinse,
Peste-al lumii vis stingher,
Norii, -n pâlcuri necuprinse,
Fără urme trec pe cer.
Nu-i îngenuncheză lutul,
N-au mâhnire, n-au nici dor ;
Nu pot regrete trecutul,
Nu visează viitor.
Tu la orice încercare
Fă-ţi din pilda lor temei ;
Calmă şi nepăsătoare,
Şi-mpăcată fii, ca ei!.
Şi-ndata ce a nopţii umbră
Va revarsa tăcerea-i sumbră,
Când, ca vrăjit de un cuvânt,
Va adormi acest pământ ;
Când vântul printre stânci va bate
Stârnind şi ierbile uscate,
Și păsările ascunse-n ele,
Ce-n vbor zbucni-vor uşurele ;
Când pe sub viţele de vie,
Din rouă bând cu lacomie
În noapte, flori vor înflori ;
Când luna-ncet se va ivi
De după munţii ce par temple,
Ca pe furiş să te contemple ;
Atunci eu voi veni din hău
Să priveghez la capul tău,
Şi peste pleoapele lăsate
Voi ţese visuri minunate… ».
XVI.
Şi glasul conteni. În zare
Cuvânt după cuvânt muri.
EA, tresărind, în jur privi…
O neştiută-nfiorare
Urcă spre rumenul obraz;
Tristeţea inima-i destrama,
O fură-un dor, o soarbe-o teamă
Se pierde-n negrăit extaz ;
Fierbinte-i gingaşul răsuflet,
Simţirea-i fierbe, şi-al ei suflet
A rupt catuşele lui vechi ;
Prin vine vâlvătăi se-adună…
Iar glasul minunat răsună
Mereu aproape de urechi.
Abia spre ziuă, somnul greu
O dobândi pe ne-aşteptate;
Dar mintea-i depăna mereu
Profetice visări ciudate:
Un tânăr, cu tăcerea geamăn,
De-o frumuseţe fără seamăn,
Se apleca spre dânsa-ncet ;
Era în trista lui privire
Atâta jale şi iubire,
Era atât de mult regret!
Dar nu e îngerul de pază
Ce către cer durează punţi,
Căci nu luceşte nici o rază
În jurul mândrei sale frunţi,
Nici duh din iad ce-ar îngrozi;
O, nu! Faptura lui străină
Parea şi beznă, şi lumină,
Şi noapte-n miez, şi miez de zi! …

Mihail Lermontov - Demonul Meu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

1
Doar relele în el le-aduna,
Tăind întunecatul nor,
Iubește groaznica furtună
Și foșnetul pădurilor.
Iubește nopțile posace
Și luna palidă-n abis,
Amarul zâmbet, ochiu-i place
Pustiu de lacrimi și de vis.
2
Deprins să-și plece-a lui ureche
La josnicii și la artag,
Își râde de credința veche
Și de cuvântul bun și drag.
Iubirea, mila, -i sunt străine,
Căci se hrănește ne’ncetat,
Cu fumul luptelor haine
Și izul sângelui vărsat.
3
Când un martir apare-n lume
Pe tata-l umple de necaz
Cu zeflemele, crude glume, –
Sarcasm răsfrânge-al lui obraz.
Iar când coboară-n groapa rece
Vreun om, el cel din urmă ceas
Cu muribundul și-l petrece
Înveninându-l cu al lui glas.
4
Și mândrul demon, viața toată
Ma va-nsoți, în orice loc,
Zvârlind în mintea-mi zbuciumată
Lumina unui straniu foc.
Îmi va vădi desăvârșirea
Pe veci smulgându-mi-o – și-apoi
Momindu-ma cu fericirea
Va lua-o veșnic înapoi.