Decăderea – Versuri.pro

Dimitrie Stelaru - Am Plecat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste –
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.
Pălăria orașului învelea contabili,
popi, vrăjitoare și televizoare;
la zece mii de ani încă
și încă taie securea –
imperatoare strigă de după ferestre tigva iguanodomului.

Sandor Petofi - Au Fost Aristocrați

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

A fost și-aristocrat,
Căruia monument i-au ridicat,
Înalt și-ngâmfat,
Ce anunța măreția lui,
Ce anunța bunătatea lui.
Și unde e stâlpul?.. s-a dărâmat!
Trebuia să se dărâme,
Fiind plin de minciuni și falsificat.
Drept e doar timpul,
Și șterge ce nu e, cu timpul.
Locul de-acolo e fără pomană,
Altul n-au pus în locul celui dărâmat…
Deloc! de națiune etern e blestemat,
Ca stâlp obscur pe neam s-apasă.

Robin And The Backstabbers - Pastă de Dinți pe Clanță sau Mii de Ani de Mâine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Plouă prin tavanul spart
Plouă cu benzină și cu asfalt
Scăpat din foc și vânătoare mă întorc cuminte să întorc și-obrazul celălalt
Aici era casa și-aici o fântână
Aici stătea Marga, telefonista fără-o mână
În mormânt numai noapte și în cer doar furtună
Când a sunat sirena eram la nuntă împreună
Am lăsat zestre doar o umbră și-un ecou
Am pus pastă de dinți pe clanță din nou
Timpul trece, abonamentele rămân
Rămâne doar să ne găsim stăpâni
Și-un frig mai ușor de-ndurat
Imn mai ușor de-nvățat
Un imn de cântat prin săli de-așteptare
Și-aici am fost la școală cu Lazăr primarul
Aici primul sărut și ultima țigară
Aici fata vecinei înainte să moară
M-a-ntrebat de ce-și fac oamenii casele-afară
Petarde sub pernă de la sfinții părinți
Întoarce-te-acasă, pastă de dinți

Firdousi - Moartea Lui Geamșid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

După-aceasta, clocotit-a-n vuiet lung Iranul tot,
și din patru zări porniră hărțuieli și învrăjbiri;
ziua cea strălucitoare-n neagră noapte se schimbă,
și-oamenii se dezlegară de șăhia lui Geamșid;
mila Domnului se strânse de pe capu-i, și căzu
într-o cruntă silnicie și-o pornire de nebun.
Și din patru părți de zare se sculară zeci de șahi;
din hotare în hotare răsăriră capi-de-oști,
care-și strânseră puhoaie de oștiri pentru-a lupta,
fiindcă și-au fost smuls din inimi dragostea pentru Geamșid.
Cât clipești ieși o oaste din Iran și se-ndreptă
către-Arabia. Acolo auziseră de-un om
crud, cu faţă de balaur. Și războinicii persani
toți cătând un șah anume, se-ndreptară spre Zohhak.
Lui, smeriți, i se plecară, socotindu-și-l stăpân,
și-l înscăunară-ndată șah al Persiei întregi!
Omul cel cu chip de șarpe năvălit-a în Iran
iute ca un vânt, să-și puie diadem de șah pe cap,
aducându-și mare oaste din Iran și-Arabia.
Ochii și-aținti șerpește către tronul lui Geamșid,
și rotunda lume-și trase ca pe deget, un inel.
Soarta bună-l părăsise pe Geamșid, iar șahul nou
pas cu pas, păscându-i urma, el fugi și îi lăsă :
tron, coroană și putere, diadem, haznâ și oști ;
urma și-o pierdu și lumea-n ochii lui se-ntunecă,
de când tronul și coroana i le înșfăcă Zohhak.

Ingeborg Bachmann - Cântece în Exil V

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Afară cu zăpada din orașul cu miasme!
De străzi boarea fructelor meargă.
Risipiți stafide negre,
smochine aduceți și capere!
Treziți la viață vară,
pulsul ei din nou,
naștere, sânge, noroi și flegmă,
moarte – săpați-le în urmele de vergi,
în liniile impuse
chipurilor
neîncrezătoare, putrede, bătrâne,
împrejmuite de var și îmbibate în ulei,
de hartă viclenite,
deprinse cu primejdia,
cu mânia zeului foc,
cu îngerul fum
și cu blestemul jar!

Tudor Arghezi - Blesteme

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Prin undele holdei şi câmpi de cucută,
Fugarii-au ajuns în pustie
La ceasul când luna-n zabranice, mută,
Intră ca un taur cu cornu-n stihie,
Şi gândul meu gândul acestora-l ştie:
În împărăţie de bezna şi lut să se facă
Grădina bogată şi ogada saracă.
Cetatea să cada-n nămol,
Păzită de spini şi de gol.
Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
Topească-se zarea ca scrumul.
Funingini, cenuşă, s-a acopere drumul,
Să nu mai dea ploaie, şi vântul
Să zacă-mbrâncit cu pământul.
Subolii şi viermii să treacă pribegi
Prin stârvuri de glorii întregi.
Să fete în purpură şorecii sute.
Gânganii şi molii necunoscute
Să-şi facă-n tezaur cuibare,
Sătule de aur şi mărgăritare.
Pe strunele de la viori şi ghitare
Să-ntinză păianjeni corzi necântătoare.
Întâi, însă, viaţa, bolind de durată,
Să nu înceteze deodată,
Şi chinul să-nceapă cu-ncetul.
Să usture aerul greu, ca oţelul.
Să şchiopete ziua ca luntrea dogită,
Să-ntârzie ora în timp să se-nghită,
Şi, nemarginită, secundă
Să-şi treacă prin suflet, gigantica, undă:
Pe sârma tăioasa-a veciei, în scame
Şi rumegătură să vi se destrame.
Gâtlejul, fierbinte de sete,
Să cate scuipat să se-mbete,
Şi limba umflată-ntre buze
Să lingă lumina şi ea să refuze,
Şi-n vreme ce apă din seşuri se strânge,
Să soarbă-n mocirla copitelor sânge.
Şi strugurii viei storşi cu muşcătură
Să lase in gură coptură.
Coboară-se cerul, furtuni de alice
În câmp să v-alunge cu stelele-n bice.
Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,
Vârtej urmărindu-i pe semeni.
Odihna cerându-i, pământul să-ntepe
Ivindu-se şerpii când somnul începe.

Vasile Carlova - Ruinele Târgoviștei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă și voi ați strălucit,
Pă când un soare dulce și mult mai fericit
Își revărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârșit Saturn, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă cuprinde! Cum totul v-a pierit!
Sub osândirea sorții de tot ați înnegrit!
Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ș-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi..
Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,
Când ochiul vă privește în liniștit minut:
De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.
Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți
Cum cele mai slăvite și cu temei de fier
A omenirei fapte din fața lumei pier;
Cum toate se răpun ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârșit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.
Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijelii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă încetează preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniștirea nopții se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Și de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoșești
Și simt o tânguire de lucruri omenești;
Și mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: „Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut”.
………….
………….
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Și a huli viața în stare m-au adus.
………….
………….
Deci primiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!