corn de vanatoare – Versuri.pro

Guillaume Apollinaire - Corn De Vânătoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Povestea noastră e nobilă și-amară,
Precum o mască crudă de tiran,
Nici dramă magică ori temerară,
Nici vreun detaliu inutil sau van
Nu ne fac dragostea duioasă și banală.
Și Thomas de Quincey din opiu bând
Otrava dulce și înșelătoare
La biata-i Anna se ducea visând.
Să trecem, trecem, toate-s trecătoare,
Voi reveni aici cât de curând.
Ah! Amintirea-i corn de vânătoare
Cu sunet lung pierzându-se în vânt.

Lucian Blaga - Corn De Vânătoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Sub o geană de dumbravă
sparg mistreții luncile.
Cornul sună, cânii latră,
hăuie speluncile. Vino și tu.
Vânătoarea
drum deschidă-ne pe grind
spre arhaice izvoare
și spre evul de argint.
Vom lăsa în urma noastră
cugetul, cetățile.
Și-om stârni din așternuturi
roșii vietățile. Veverița coadă-lungă
sare ca o flacără.
S-a purces prin plai alaiul,
sulițele scăpară.
Chioțind se țin gonacii
către iezere și stânci,
unde jneapănul se-ntinde
cățărându-se pe brânci.
În Arcadia de brume
țapii negri-s fără griji,
își ridică numai capul,
când din fundul văii strigi.
Sângelui i s-or deschide
prin păduri lacătele.
De pe frunți de cerbi, din coarne
strângem nestematele.
Sus, la capătul baladei,
arși de sete fără leac,
încordă-ne-vom săgeata
după nori – prin vânt de veac.

Adrian Păunescu - Corn De Tristă Vânătoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Aș lua un corn, un corn tăcut,
Și m-aș sui pe-un vârf de munte,
Să vreau să cânt, să-l pun să cânte
Durerea că te-am cunoscut.
Să-mi fac din aripile frânte
Un fuselaj necunoscut,
Să fug cu tine în trecut,
Un alt noroc să te descânte.
Să înflorești de timpuriu,
Curată, neagră și fierbinte,
Să nu ne cumpărăm morminte,
Să mă cunoști și să te știu
Ca o pustie în pustiu.
Dar, vai, ce este înainte?.

Adam Mickiewicz - Pan Tadeusz Fragmente III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Iar Ghervazi-nainte cu câțiva pași de ei
Și, fără nici o armă, Robac; și-atunci, tustrei
Au tras ca la comandă-ntr-o clipă din sâneață.
Cum iepurele sare ogarilor în față,
Așa sări și ursul; iar capul prăvălindu-l,
Pe cele patru labe, morișcă învârtindu-l,
Din trupu-I plin de sânge, răcni grozav de tare
Și Contelui căzându-i de-a dura la picioare,
Îl azvârle în țărână. Și iar răcnind din foale,
Din nou se mai repede și cearcă să se scoale,
Când, vifor, peste dânsul pornitu-s-au năvalnic
Și Strapcinul cel crâncen, și aprigul Ispravnic.
În clipa ceea, Voischi și-a tras din cingătoare
Pestrițul, răsucitul său corn de de bivol, mare,
Părând un șarpe boa; cu mâinile-adunate
Ducându-și-l la gură; iar bucile umflate
Balon păreau; și ochii aprinși, sticlind de sânge,
Jumate și-i închide, adânc de pântec suge,
Plămînilor trimite din el cât aer are
Și cântă: ca un viscol, un duh făr’ de hotare,
Trimite-n codru cornul adânca lui chemare
Și muzica, ecoul i-o crește și mai tare.
Tăcură vânătorii, uimiți fără să știe,
De-adânca, de curata, de ciudata armonie
Bătrânul, care-n codri vestit fu alteori,
Le cântă înc’ o dată uimind pe vânători.
Umpluse, înviase dumbrăvile adânci,
De parcă s-ar stârni toți câinii-n ele-atunci,
Vânatul începându-l. În cântec, invocată
Era chiar vânătoarea întreagă, prescurtată.
Întîi, ca o chemare sonoră și bogată:
Trezirea. Dup’ aceea, un geamăt după altul:
Sunt câinii care latră și hăituie vânatul,
Iar tonul tot mai tare răsună când și când
Ca tunetul: e focul de armă împușcând.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Iar sună: cornul pare acuma, deformat
Pe buzele lui Voischi: când mic și când umflat,
Spre-a da fiarei voce: ba lupul, gâtul lung
Părea că-i ursul cu bot căscat urlând,
Ba zimbru-al cărui muget se-mprăștie în vânt.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Și-a cornului chemare o poartă iar în larg
Stejarului stejarul și fagul către fag.
Iar sună! Par în cornu-I că zeci de cornuri sună
Și strigăt de mânie și-alarma-n el adună,
Și câini, și vânătorii, și fiarele-mpreună
Când, cornul spre înalturi Pan Voischi și-l repede
Și-un imn de biruință el norilor trimete.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Câți pomi atâtea cornuri răspund prin codru-n zbor,
Dintr-unu-ntr-altul, parcă trecând din cor în cor;
Mai plină melodia se-ntinse mai departe,
Cu sunete mai line, mai limpezi, mai curate,
Pierind apoi departe, pe-al cerurilor prag!
Lăsând din mână Voischi, acuma, cornu-i drag
Și dându-i drumul, cornu-i căzu la cingătoare.
Umflat la faţă, Voischi în razele de soare
Sta plin de inspirare, cu ochii către cer,
Și ultimile tonuri prinzându-le, ce pier.
Atuncea izbucniră, cu miile, ovații,
Aplauze și larma a mii de exclamații.
Se sting încet, iar ochii și-ndreaptă fiecare
Spre trupul uriașei, de-abia răpusei fiare.
Zăcea stropit de sânge, de gloanțe ciuruit,
Cu pieptu-n iarba deasă căzut și încâlcit,
Cu labele din faţă, larg desfăcute-n cruce.
Mai suflă: negrul sânge, pe nări, șiroaie-i curge,
Mai crapă încă ochii, dar capul nu-și mai mișcă;
Basseții-aduși de-acasă de Prezident, îi mușcă
Urechile pe care le țin ca-n clește strașnic,
Trăgând de-o parte Strapcin, de cealaltă, Ispravnic,
Și din gâtlej cu sete, ei sângele îl sug.
Poruncă dete Voischi să li se vâre-un drug
De fier, printre măsele, spre-a le deschide botul.
Cu paturile puștii, întorc pe faţă hoitul
Jivinei, și din nou urale, de trei ori
Răsună și se-nalță izbindu-se de nori