Refren: Toată lumea aș fi schimbat
De dragul la al meu băiat,
Dar toți copiii necăjiți
Să aibă parte de părinți.

Lui Dumnezeu îi mulțumesc
Că am părinți ce mă iubesc
Și totul ce eu mi-am dorit
Părinții mei mi-au oferit.

Tăticule, ce milă mi-e de el
Că e pe lume atât de singurel.
De ce părinții lui l-au părăsit?
De ce-a ajuns să în stradă la cerșit?

Refren: Toată lumea aș fi schimbat
De dragul la al meu băiat,
Dar toți copiii necăjiți
Să aibă parte de părinți.

Dorel de la Popești:
Mergând spre școală cu al meu băiat, ooooooo
Am văzut un copil nevinovat
În ochi l-am privit, mi-a rupt inima. 0000000
Stătea la colț de stradă și cerșea.

1x. Mergând spre școală cu al meu băiat… Doamne.
Am văzut un copil nevinovat
În ochi l-am privit, mi-a rupt inima. Mai Doamne
Stătea la colț de stradă și cerșea.

Refren: Toată lumea aș fi schimbat
De dragul la al meu băiat
Ca toți copiii necăjiți
să aibă parte de părinți.

Robert:
Lui Dumnezeu îi mulțumesc
Că am părinți ce mă iubesc
Și tot ce eu mi-am dorit
Părinții mei mi-au oferit.

Robert:
Tăticule, ce milă-mi e de el. 0000000
Că e pe lume atât de singurel
De ce părinții lui l-au părăsit?
De ce a ajuns în stradă la cerșit?

Dorel de la Popești:
Refren: Toată lumea aș fi schimbat
De dragul la al meu băiat
Ca toți copiii necăjiți
să aibă parte de părinți.

2X. Refren. Robert:
Lui Dumnezeu îi mulțumesc
Că am părinți ce mă iubesc
Și tot ce eu mi-am dorit
Părinții mei mi-au oferit.

Versuri Scrise: By T-ReX^Vp_SzCs

A venit o rândunică
să mi-l vadă cum zăcea
cu tristeți de tufănică
și cu lâncezeli de stea.

O lăcustă se închină,
iar crăițe și furnici
se tot roagă, în grădină,
pentru mâinile lui mici.

Două lebede ca mierea
și-un pisoi de pluș lunar
plâng, de ieri, lângă durerea
unui leagăn de cleștar.

Numai dumneata, molatic
urs de vată, stai sub pat,
clatini capul, gânduratic,
spre tăticul supărat.

Parc-ai vrea să treci de praguri
și la piept s-aduci, nătâng,
stupii tăi cu mierea-n faguri,
toată zmeura din crâng,
toate crengile din crâng.

Vreau să iubesc pe frații mei,
cu care veșnic voi fi sus.
Văzându-L pe Isus în ei,
să-L simt în mine pe Isus.

Vreau deopotrivă să adun,
și rodul-ntreg și spicul frânt.
Căci și Isus mă vrea mai bun,
dar mă iubește-așa cum sunt.

Când frații mei au răni ce dor,
să-mi fie brațul mai sfios,
să nu apas în rana lor,
căci nu eu vindec, ci Hristos.

Noi prin Isus am fost iertați,
ca să iertăm și noi oricui.
Dar dacă nu iubim pe frați,
n-avem în noi iertarea Lui.

Voi, care puneţi semn de carte trist
atâtor nopţi şi zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobeşte ochii unei vechi ursite.

Veniţi la uşa mea, arareori,
cu pieptul rupt şi însetat de milă,
stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori,
firave monumente de argilă.

Iar eu mă rog să fie cer de mai,
să nu mai tremuraţi în epidaur,
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preţ ca sculele de aur.

Copii ai foamei, câini ai nimănui,
ce cruciadă veşnică vă cheamă?
Ne-aţineţi calea când suntem sătui,
când nu mai vrem să ştim de nici o dramă.

Şi cum vă bucuraţi din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere,
aţi şi uitat sudalmele de ieri,
făgaşe moarte prind din nou putere.

Dar o minune ţine cât un crin,
rămîneţi iar mai singuri ca-nainte
şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin,
şi-un foc de oase joacă pe morminte.

Păziţi cu îndîrjire de eroi
pe vetre vechi ruinele şi lemnul,
stăpânii s-au mutat în case noi,
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul.

Şi ca un duh al locului natal
voi bântuiţi prin vaste şantiere,
progresul nu-i deloc sentimental,
neputincioasă, spiţa voastră piere.

Şi cât de blânzi şi de încrezători
voi lingeţi mâna ce vă dă otravă,
cu vintre sfârtecate de sudori
daţi singuri piept cu taina cea grozavă.

Noi n-avem timp, suntem şi-aşa destui,
tragismul nostru poate că-i mai mare,
un egoism atroce face pui,
albeşte Valea Plângerii de sare.

Copii ai foamei, câini ai nimănui
la ce icoane să vă cer iertare?