Comemorare – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Neveșnic Viril

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E timp când și floare își pierde pistil,
Când floarea, de jună, se arde de soare
Și fruct nu va fi, văduvit de viril…
Pământ va fi tern și curaj va dispare.
Pământul meu simbol e parcă sărac,
Rămas fără vlaga flăcăilor dârji
O noapte, ce zi și-a pierdut de colac…
Cum iepe de soi n-apucând să dea mânji.
A strâns într-un laț pe băieți efemerul,
Să-i ardă de vii la concertul pieirii…
Noembrie-nceput, când parcă și cerul
Cu foc s-a surpat, îi înfășcând nemuririi.
În clubul de sunet dorit, adulat,
S-au dus cu mâini goale să înfrunte destin
Bărbații, cu suflet vibrând, pe înnoptat…
La corzi de chitară și tobele-n plin.
Scânteia rebelă, cu trai de-o secundă,
A pus în dezastru un dram de plăcere
-Cu fulger de foc peste sunet în unde-
Făclii din bărbați, își aneantind înviere….
… Cu nume precise, acum scrise-n memorii,
Ce numai o cruce purta-vor de-acum
Pe oase fierbinți, fără vini, crematorii
La capăt mai lung, sau mai scurt… de un drum.
E ziua funestă, de vieți… acum scrum!
01.11.2015

Clau - Colectiv

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu am fost de față la ce s-a petrecut,
dar îmi dau seama prin ce clipe au trecut.
Seara în club să te duci să te distrezi,
dar în foc moartea cu ochii să ți-o vezi.
Ca părinte e cel mai greu copilul să ți-l urmezi,
să îl duci la groapă, să știi că nu-l mai vezi.
Să trebuiască să îl lași, dar greu e
și pentru cei care zac în spitale arși oricum.
Chipurile lor în veci nu vor fi uitate,
chiar dacă au corpurile desfigurate.
Pentru unii propria viață nu a mai contat
și au fost atâția tineri ce examenul la medicină vineri l-au dat.
Unii visători au murit pe scenă și în loc de sânge le curgea muzică prin vene,
majoritatea au plătit acest concert cu viața și peste sufletele lor s-a așternut ceața.
Condoleanțe.

René Char - (131)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La toate mesele luate în comun, invităm libertatea să se așeze. Locul rămâne gol dar ... →

Zorica Teodosia Laţcu - Pomelnic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe toți cei ce în veacuri au căzut luptând
Pentru biruința Crucii prea cinstite,
Cei ce în clipa morții au avut în gând
Numele Treimii prea blagoslovite,
Și pe toți aceia care au râvnit
Slava și cununa mai presus de minte,
Pomenește-i, Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăția Slavei Tale sfinte.

Pe toți Mucenicii Neamului, Eroi,
Luptători cu spada sau cu rugi sfințite,
Toți cei ce se roagă astăzi pentru noi,
Și ne scot în grabă tainic din ispite,
Și pe toți aceia care pentru neam,
Au trăit în temniți, ca-n niște morminte,
Pomenește-i, Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăția Slavei Tale sfinte.

Pe tot neamul nostru evlavios și sfânt
Voievozi și doamne, boieri, jupânese,
Toți câți dorm cu trupul în acest pământ
În hotarul țării noastre prea alese,
Pe părinții noștri și pe frații dragi
Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,
Pomenește-i, Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăția Slavei Tale sfinte.

Și pe toți aceia care neștiuți
Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,
Cei ce încă astăzi zac necunoscuți
Și-n biserici nu au slujbe și canoane,
Pe toți sfinții care numai Tu îi știi
Și al căror nume numai Tu-l ții minte,
Pomenește-i, Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăția Slavei Tale sfinte.

Ion Caraion - Toast

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pentru cel ce conduce în noapte corăbii și trenuri,
pentru paznicii barjelor împletiți ca dragonii,
pe ritmul și sevele incendiare ale faptei –
fii liniștit, eu nu voi clinti de aici.
Uită-te-n gândurile noastre: nu le va părăsi nicăieri
niciodată nimeni,
fiindcă nu se pot părăsi legile firii;
pentru buzele care vor opri zămislitorii de moarte,
pentru miezul de taină și de pâine, pentru artificierii
tradiției,
pentru pământul, pentru fântâna, pentru bulgării, pentru
schelete
prin care merge sora făcătorului de oglinzi,
pentru cel nestatornic, pentru lampa minerului, pentru cel
neclintit, pentru pilotul
care urcă-n așteptarea muribunzilor –
fii sigur că nicio neîncredere nu va răni timpul;
pentru cel ce sosește la timp din pădure,
pentru mâna medicului ca un sistem heliotropic,
pentru degetele dibuind sfeșnicul, surâsul ori steaua ori
tâmpla,
pentru continuitățile, pentru entuziasmul, pentru tăcerea,
pentru ulcioarele
de certitudine cu care cugetul întâmpină oamenii,
pentru frunzele care se trezesc aiurind lângă păsări,
pentru fulgul de zăpadă, pentru veverițele mai roșii ca vinul,
pentru pruncii care odată cu soarele, cu aerul, cu zăpezile,
cu ademenirea se vor revărsa peste zodii –
fii liniștit și ciocnește! De față sunt cei ce nu sunt.
Numai că inima lor e împodobită cu vânt,
numai că sângele lor se-ncarcă de glose,
iar vocile li se aud de departe
și prin brazii de la miezul nopții
trece fluxul unanimelor veghi.
În miezul viscolelor și al duratelor, când ridici paharul,
vocile celor ce nu-s aici
alungă temerile, scutură munții, dezmiardă mările, deschid
legenda.
Încrede-te-n voluptățile lor de departe,
străvezii ca o ceață;
pentru unanimele legi ale firii,
pentru cei care prorocesc surâsului și zărilor
și conduc magneziul jucăriilor esențiale,
pentru ochii care n-au să adoarmă în noaptea aceasta nicio clipă,
ca un fular de electroni în despletiturile anului nou,
ca niște glezne uimite
lângă buzele lunii, lângă buzele soarelui,
toată vremea vom fi împreună –
foișor de spații care-adună în cupa lui toți strugurii luminii.
Numai că vorbele noastre vor ajunge la ei ca potecile
fantastice acoperindu-i de dragoste și de transparențe.

Anna Ahmatova - Astăzi Prăznuim pe Sfânta de Smolensk

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

* * *.
În memoria lui A. A. Blok.
Astăzi prăznuim pe Sfânta de Smolensk,
Peste ierbi – tămâia în fum siniliu.
Şi se revarsă cântări de parastas, –
Dar nu triste, ci prealuminoase.
Şi-mbujorate văduvioare îşi aduc
Copiii, spre a veghea în cimitir
lângă mormintele blajinilor tăicuţi,
iar cimitirul – crâng de privighetori
amuţit e sub solara strălucire.
Cu braţele noastre, în sicriu de argint
adus-am Ocrotitoarei de Smolensk,
Preasfintei Fecioare i l-am adus
pe Aleksandr – inocentă lebădă.
(1921, august)

Adrian Păunescu - Zdrobirea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Vai, ți se duc poeții, Românie,
Și tu cu asta zilnic te înveți,
Nici limba ta poporul n-o mai știe,
Pe scenă nu e loc de cântăreți.
Suntem bolnavi cu toții, tristă țară,
O molimă prin suflete trecu
Și moartea cântăreților omoară
Bolnavul cântec, care ești chiar tu.
Ion și Doina ți se sting în brațe,
Ei, care te-au iubit fără sfârșit,
Și n-au putut de tine să agațe
Nici sufletul ce brusc i-a părăsit.
Veniseră la vatra strămoșească
Spre a se pricopsi în București,
Puterea ta prin cântec s-o sporească
Și tu să fii mai mare decât ești.
Și pătimeau jigniți de lipsa pâinii
Și-a scenei care li se cuvenea,
Și i-au lătrat în București toți câinii
Și-au dat în el, și au lovit în ea.
Bărbosul dac, incendiat de jale,
Cânta și când vorbea la telefon,
El însuși rob al muzicilor sale
Și fiu al celui de la Stupea: Ion.
Și nicăieri n-a fost atâta moarte
Și-atâta viață ca-n cântarea lui,
Și, iată, instrumentele sunt sparte
Și nici o amintire-ntreagă nu-i.
Un geniu moare în deceniul cinic
În care din artiști se face terci,
Deces spiritual, nu numai clinic,
A-l recompune în zadar încerci.
Și alerga din om în om artistul,
Să-și facă scena pentru mai târziu,
Abia eliberat de anticristul
Cu care parcă a avut pariu.
Și iată-l zob la mai puțin de-o oră
De noi și de speranță, orișicât,
Și iarba arsă încă mai imploră
Acele roți ce-n moarte l-au târât.
Și unde-s, Doamne, nopțile acelea,
În care el cânta și eu scriam
Și-mi furnica prin murmur toată pielea
Și ne simțeam o țară și un neam.
Și-acum îngenunchez să scriu această
Poveste-adevărată despre ea,
Iubire sfântă care nu mai este
Și n-o credeam atuncea când era.
Că n-am știut pe nimenea în viață
Atât de plin de patimi și idei
Pentru-a Unirii cauză măreață,
Precum a fost femeia-ntre femei.
Și-atunci, când mie mi-a fost greu pe lume,
Ea n-a mai fost femeie, ci bărbat
Și vocea ei cu irizări postume
În fața țării-ntregi m-a apărat.
Și ce iubea, iubea fără contracte
Și nu ura, și nu râvnea nimic
Și vraja frumuseții ei abstracte
Făcea și bustul Venerei pitic.
Se pregătiseră de viață lungă,
Voiau covoare, mobilă, oglinzi,
Și Doina mă ruga mereu s-ajungă
În Maramureș, vremea de colinzi.
Și când a fost să fiu din nou în luptă
Ei drum de-un continent au străbătut
Și în iubirea lor neîntreruptă
Mi-au fost duhovnic, și curaj, și scut.
Și au cântat alăturea de mine,
În Doliul meu, spre ajutorul meu,
Și, Doamne, nici acum să cred nu-mi vine,
Acela le-a fost ultimul turneu.
Îți mor prea grabnic, țară, cântăreții,
Că i-ai lăsat pe drumuri, fără rost,
Și nu-i mai întărește gustul vieții
Și nu-ți mai sunt utili precum ți-au fost.
Nu sunt perfecți și n-au imunitate,
Sunt omorâți, și eu în mod divers,
Dar fără ei nu este libertate
Și nu există țară fără vers.
Ion și Doina s-au întors acasă,
În jalea Basarabiei întregi,
Și-am fost indiferenți și nu ne pasă
Și-am așteptat, ca să-i susținem, legi.
Și iarăși prea târziu poporul plânge
Și când erau în viață îi uita
Și nu-i nevoie să plătim cu sânge
O casă pentru el și pentru ea.
Nu vă e milă? Nu vă e rușine?
Nu regretați? Nu vă simțiți mărunți?
Nu-i este frică mâinii să se-nchine?
Priviți ștampila de pe-acele frunți.
Nu-i nimeni vinovat de întâmplare,
Viteza nu-i un lucru să-l dezbați
Și totuși, pentru graba lor cea mare
Spre o himeră, suntem vinovați.
La mine-n suflet ca un turn mă nărui
Și simt că mă zdrobesc și eu pe roți,
Toți vinovați de moartea orișicărui
Și fiecare vinovat de toți.
Dintr-un infern în altul trecem, iată,
Venim din rău, prea rău, în foarte rău,
Simbolică-i șoseaua degradată
De către București spre Chișinău.
Mor cântăreții, sunt trimiși să moară,
Pentru Unirea soartei românești,
Dar dacă ei nu mai există, țară,
Pe cine, tu, cu cine mai unești?.
Să nu rămână două maluri goale
Ale aceluiași fatidic Prut,
Sub obsesive dangăte de jale
Ce pentru Ion și Doina au bătut.
Și până luni, în fiecare vineri,
Tu, Doamne, ia-ne zile și, în schimb,
Redă-le, celor morți atât de tineri,
Pentru o altă viață, niște timp.
Să nu rămânem două cimitire
Călătorind printr-un pustiu senin,
Dă, Doamne, țării cântec și iubire
Și înviază morții ei. Amin.

Adrian Păunescu - Parastasul Prietenilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ce amintiri puține au rămas
din cântecul de miri al unei nații,
în zațul tristei zile căutați-i
pe Ion și Doina pentru parastas.
De-acum încolo vremea e măruntă,
va ninge, nu va ninge, totu-i gri,
și, orice lucruri se vor limpezi,
la parastas va tot veni o nuntă.
Doar cântecul, într-un ungher, retras,
îi mai păstrează-n el, nevinovații,
chemați-i, invitați-i, înviați-i
pe Ion și Doina pentru parastas.
Ion și Doina, la persoana-a treia!
Nu-i mai simțim aici, de pe acum,
un fel de dioptrie peste fum
și-abia se văd: bărbatul și femeia.
Din morți, dintr-un popor întreg de morți,
din morți care-au venit aici sfielnic
și s-au retras cu jale în pomelnic,
respinși absurd de zăvorâte porți.
Să le-mpărțim acum colaci, colivă
și lumânări cu steagul tricolor,
ca să ne ierte mirii care mor,
că le-au rânjit toți proștii împotrivă.
Acum să mergem toți la parastas,
că și așa biserica e goală,
când toți pe toți îi mint și îi înșală,
iar sus în ceruri nimeni n-a rămas.
Pădurea românească-i numai sânge
de la zdrobirea lor de un copac,
îi chem în vis, ei vin cândva și tac,
iar Prutul curge între noi și plânge.
Deodată se adună mult popor,
Ion și Doina vin, ca de departe,
chiar ei își cântă propria lor moarte
și ne servesc din parastasul lor.
Și nu-i nici murmur, nici înverșunare,
în cei ce gustă din colaci plângând;
cei doi ne spun că vor fugi curând,
c-așa e în permisii cel ce moare.
Și-aproape uită înșiși ei ce-au spus,
când, tulburând întreaga masa noastră,
vai, un copac vuiește în fereastră
și frunze cad și mirii morții nu-s.
Și-atunci privim atent la flori și pâini
și cercetăm coliva luminată,
ca să-nțelegem că, de-această dată,
nu pâini, ci lacrimi am avut în mâini.
Prin iarna ca o morgă pururi trează,
prin care toți cei dragi plutesc buimaci,
spre parastas vuiesc mai mulți copaci,
și-o frunză cade. Și avertizează.

Agatha Bacovia - In Memoriam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Te pregătește, gândule, de mers,
Să-l preaslăvim cu fiecare vers,
Să-i țesem trepte de beteală
Din lunga visului urzeală,
Să vezi cum din adâncul ochilor albaștri
S-au mai ivit pe ceruri alți doi aștri,
Strălucitori în taina înserării,
Când stelele se-aprind în fundul zării,
Și-nfiorată înnoptarea vine
Pe ruguri de topaze și rubine.
Și visurile lui care sclipesc
Prin brazdele ogorului ceresc,
Cum urmăream în nopțile de vară
Inflăcărata cerului povară.

Vladimir Maiakovski - Lui Ilici

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

[Poezia a fost scrisă cu ocazia comemorării a şase ani de la moartea lui Lenin.]
Cu toate sirenele bubuind spre potrivnici,
cu toate tractoarele laolaltă-n efort,
ascultă republica, tovarăşe Ilici,
ieşind la raport.
Acum când au smuls şi-alungară la dracu
vechiul regim ciocoiesc,
muncitorii cu secera, cu ciocanul, cu acul,
ţie, îţi făgăduiesc:
– Stârpind tot ce-i putred şi josnic şi rău,
vom face din muncă, sporind-o cu sete,
din inima socialismului tău,
temeiul uman al întregii planete!