Colosseum – Versuri.pro

Gazah feat Phunk B - Colosseum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Am gândit un timp întunecat și aparent
Chiar așa s-a întâmplat
Paralel cu mine crezând în păcat sunt în păcat
Totuși violența lirică funcționează și fizic îți dau borsul
Soto nu vrei să mă vezi când văd roșu
Repari și aștept să-i prind la maștri
Un pas în față și primești o talpă-n față
N-am lege alege între moarte și viață
Alege-ți arma eu aștept gongul
Îmi aleg lama să-ți modelez corpul
Graba ta de a ataca mă ajută cu totul ai lovit
M-am ferit și ți-am retezat ochiul
Urmează cel de-al doilea ochi apoi mă joc în timp ce te chinui să oprești hemoragia
Eu ți-l scot te las să te zbați pe jos puțin
După care mă joc de-a Dexter un timp
Aș mânca un fruct numai decât te caut la gât
Lanț scos și ai tăcut mulțimea e în delir te-aș lăsa așa
Dar ei cer să continui încep disecția
Mă simt ca o stea sper să ajung pentagramă
Îți scot inima lumea mă aclamă
Și-o păstrez le colecționez ca ceea ce nu am ciordesc
Cer ajutor în public să mi se alăture
Apar câțiva rapperi falși încep să se gudure
Pe lângă mine spunând că sunt rupere
Nu suport le modific mutrele cu batele
Bun venit în colosseumul hip-hop-ului
Aici nu te umilesc dar te dau dracului
Sunt campionul neînfânt faunk b
Îndrăznești să mă provoci te aștept haide

Giuseppe Ungaretti - Morți în Munți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Puține lucruri mi-au rămas în minte,
Dar, pentru totdeauna, un aprilie
Trăgând norul insolubil,
Și o splendidă-ntâmplare:
Paloare de zori, la Colosseum,
Prin fumul dens ivită,
Grăbită spre orbitele
De un albastru ce soarta n-o ațâță
Nici n-o tulbură.
Cum de la distanță
Siluete nedeslușite traversau
Să ocupe lumina slabă
Până la limita amăgirii,
După câțiva pași se făceau
Trecători la poala acelui zid
Își pierdeau înfățișarea
Dilatând deșertul înălțimilor,
Surprinzător, umbrele vorbeau.
Atent la ecourile înfundate
Ale straniului tambur,
Cărei angoase supreme îi răspundeam
De bunăvoie, arzând
Atât cât îmi părea consumată?
Nu, din trecute întâmplări tresăltând
Mă ademeneau, încă prietenoase
În amintire, gândurile orgoliului:
Nu era nostalgie, nici delir;
Nu era invidia unei liniști de neclintit.
Atunci a fost că, intrat în San Clemente,
De la crucificarea lui Masacio
M-au întâmpinat, de suflare desprinși
În timp ce furia ecvestră
Jos se preschimba în stâncă mută,
Trezi în spatele alb-griului
Mormintelor șterse,
Morți, în munți,
Îmbobociți ușor din norii lini.
Din persistentul fum iar înălțat
Atunci m-a străfulgerat
De ce speranța încă m-aprinde.

Eugen Jebeleanu - Cosimino

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cu miile-i de cârlionți în soare,
cu barba lui căprină, filozof,
stă
Marcus
Aurelius pe calu-i,
cam de vreo două mii de ani,
la
Roma;
privește
cu ochii-i exoftalmici, gânditor,
văzduhul albastru,
în timp ce armăsarul de sub el.
înalță, cam de tot atâta vreme
masiva lui copită,
să nu-l atingă
aceste libelule sau gândăci
ce-i zboară pe aproape:
limuzinele.
O,
Ave
Caesar!
Umbra-i, odată cu-nserarea.
se-ntinde ca un văl peste-oceanul
de-asfalt.
Atâtea s-au schimbat
Luna
plombează cu argint
măseaua cariată
a
Coloseului.
Caracalla privește
cu fruntea-ngândurată de o sută
de bice-ale invidiei
la măreția criminalilor
de azi.
Cu degetul lor mare, arătând
țărâna,
ei ucid
în câteva minute
de mii de ori mai mult
decât ucis-a el
într-o viață.
„Recipe ferrum!”
Cine-a strigat?
Nu-i nimeni.
Suspine trec ca norii
Cerul
se umple de sânge.
Tibrul se-nvolbură de umbrele flămânzilor de azi în haine curățele; au lanțuri invizibile -o mie nouă sute șaizeci unu
Marcus
Aurelius ar vrea să-ntoarcă ceafa lui de bronz, să vadă;
nu poate, și privește doar cu coada ochiului
Umbrele se-neacă, apa le duce-ncet la vale
O statuie de băiețel
mai palid decât luna, mă trage de mânecă și-mi șoptește ca-n fiecare seară, cu buze tremurând, de marmoră contemporană:
—
Cumpără-mi, te rog, un sandviș –
dar cu carne
—
Desigur,
Cosimino

Edgar Allan Poe - Coliseum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Chip al anticei Rome! Relicvariu
Maret de contemplatie inalta
Lasata vremii de-ngropate veacuri
De fala si putere! – Acum, acum,
In urma-atator zile de amara
Peregrinare si de sete-aprinsa
(De sete spre izvoarele stiintei
Ce zac in tine!) -ngenunchez, schimbat
Si cucerit, intr-ale tale umbre
Si sorb din fundul sufletului meu
Marirea ta, amurgul tau si slava.
Intinsuri, evi, memorie-a altor vremi.
Tacere! Si Pustiu! Si neagra Noapte!
Va simt acum, va simt in vlaga noastra.
O, vraji mai tari ca cele predicate
Vreodata de vreun rege al Iudeii
In gradinile, de la Ghetsemani!
O, farmece mai mari decat acele
Pe cari candva Caldeea le-a rapit,
Uimita, linistitelor planete.
Aici, unde-un erou s-a frant in lupta,
Cade-o columna! Aici unde vulturul
Dramatic scanteia in aer, negrul
Liliac isi face straja-n miez de noapte.
Aici, unde se resfira in vant
Parul de aur al doamnelor Romei
Se legan astazi trestia si scaiul!
Aici, unde monarhul se-nclina
Pe-un tron de aur, luneca, spectrala,
Spre cuibul ei de marmur, luminat
De slaba licarire-a lunei noi
Vioaia si tacuta salamazdra!.
Dar stai! Murii acestia, -aceste bolti
In iedera-mbracate, -aceste plinte
Surpate, – aceste triste si-nnegrite
Columne, – acetse vagi metope, – aceste
Braie-n bucati, chenarele acestea
Sfarmate, – acest naufragiu, – aceasta ruina,
Aceste pietre, vai, aceste pietre
Nnegrite, aceasta-i totul, tot ce-a fost,
Faimos si colosal, lasat de Orele
Necrutatoare sortilor si mie.
„Nu tot” raspunde Echo, „nu e tot;
Un mare glas profetic urca-n veci
Din noi, si-n orice ruina, spre-ntelept,
Ca cantecul lui Memnon, catre Soare;
Doar noi domnim pe inimile celor
Mai mandri dintre oameni, noi domnim
Cu o despotica putere peste
Orice-urieseasca minte. Nu sintem
Nevolnice, noi, pietre palide,
Puterea noastra n-a pierit, nici faima,
Nici toata vraja marelui nost’ nume,
Nici tot acest miracol ce ne-ncinge,
Nici marea taina care zace-n noi,
Nici toate amintirile ce-atarna
Si cari se tin de noi ca un vestmant,
Drapandu-ne-n mai mult decat in slava”.
Tr. Dan Botta

Ted Hughes - Brazilia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Te-ai dus înapoi
În coiful tău de oțel. Neajutorați,
Am fost târâți la curte, în arena ta,
Căluș în gură, liniște.
Hohote de groază
Și bobul de sudoare pe șanțul spinării.
Ai rostit
Cele trei fraze. Nici o șoaptă.
Liniște.
Cuvântase marea ta iubire.
Numai cea mai groaznică fărădelege
Putea aduce la pământ
Lama fulgerului
Atunci coborât. Orbiți,
Cu toții au tușit în ozon.
Până și câinii erau uluiți. Și aceeași strălucire
Te-a înhățat sus, la Ceruri.
Niște lachei de Colosseum
Poartă trupul tatălui tău.
Un altul îi duce capul. Mama ta
Stă în picioare și, spre o imensă uimire,
Se împleticește când pleacă, ducându-și capul.
Alți lachei îl duc pe-al meu, pe mine.
De atunci, în fiecare zi, peste tot în Imperiul tău,
Așa cum arătarea maternă jelea
Pe străzile Tenochtitlánului noaptea,
Cu puțin înainte să-i pună capăt Cortéz –
Efigiile tale plâng în gura mare pe socluri,
Cu ochii uscați. Portretele tale, fără lacrimi,
Plâng în cărți.

Ana Blandiana - Colosseum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Tot ce mai rămăsese
Era o labă a piciorului stâng,
Enormă. Privind-o,
Abia dacă reușeai să-ți dai seama
Ce reprezintă, așa cum era
Așezată în curtea muzeului
Pentru că nu încăpea într-o sală.
Cine-ar fi fost în stare să-și imagineze
Statuia întreagă
Din care rămăsese doar fragmentul acela
Și un cuvânt, Colosseum,
Despre care toată lumea crede acum
Că denumește arena vecină?
Orașul incendiat pentru a fi reclădit
În jurul colosului
A uitat de mult să se mai sperie
Sau să râdă de el;
Doar turiștii ating încântați
Ciobul gigant,
Îi citesc în ghiduri istoria,
Apoi îl mai cercetează o dată:
Laba piciorului stâng…