Versuri corectate și adnotate
Amintiri pierdute,în praful Non-Sensurilor Existenței,cearcă să ne îmbrățișeze.Zilele fără adăpost,prin care ne ducem Disperarea,de a trăi,fără de noi înșine,înroșind Zorii Singurătății,cu Lacrimile Sângelui,ce țâșnește din rănile deschise,ale atâtor Cimitire de Cuvinte,pe care le rostim fără de sens,propriilor noastre,Iluzii ale Vieții și Morții.
Oare de câte ori,L-ai întrebat pe Dumnezeu,Iubire,de ce ne-a înveșmântat,Odată cu Creația,în Farmecele Morții?.Să-i fi plăcut acestea,atât de mult,încât a hotărât,ca Destinul să ne oblige,să le purtăm de fiecare dată,atunci când ne alegem,Eternitatea unei Clipe?.Și astfel am ajuns,să ne adresăm doar Cimitire de Cuvinte,printre Mormintele Privirilor pierdute,pe care va scrie,la final,numele nostru,Iubire.
Nici Iluziile Vieții și Morții,nu pot înțelege,ce farmec găsim,în Cimitirele de Cuvinte,răsfirate la tălpile,Depresiilor Absurdului,care ne hrănesc Orgoliile,ce ung osiile Ierarhiilor,Non-Sensurilor Existenței,ale căror roți se învârt,cu Visele noastre,până le strivesc orice Înțeles,înlocuindu-l cu cănile de pustiu,din care trebuie să bem Apa Amară,a Disperării.
Orizonturi tăcute și triste,lovesc cu inimile de pustiu,cerurile sparte ale gândurilor,răsfirate în mii de cioburi,ce nasc frânturile vagaboande,ale unor cimitire de cuvinte,în care ne tăiem adeseori speranțele,ce lasă să ni se scurgă,sângele neîmplinirilor,pe țărâna înghețată,a unui zâmbet încleștat,din care păcatele originare,ale absurdului,ne-au clădit trupurile viselor deșarte,ce-și caută și acum iubirea.
Eram atât de mult țărm,rupt din tine,încât am fost împreună loviți,de aceleași valuri ale Singurătății,care ne-au măcinat,stelele Destinelor,până ce au devenit,nisipul Gândurilor,pe care ne călcăm acum,unul pe altul,cu Pașii Pierduți,printre Cimitirele de Cuvinte,din care Moartea,își construiește Castele de Nisip,unde să locuiască Uitarea,în care să fim înmormântați,și ale cărei frunze,încă ne mai otrăvesc,Zilele fără Adăpost,în care … Citește mai mult