calul – Versuri.pro

Gheorghe Istrate - Calul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Va trebui să născocim candori
acestui suflet fără primăvară,
neştiutor de zâmbet şi culori,
om-jumătate jumătate-fiară.
El vine pur din noaptea lui şi mut,
e-o piatră veche veşnic umblătoare,
se tulbură călcând pe-atâta lut
de parc-ar vrea smulgându-se să zboare.
Noi cei ce creştem cearcănul precoce
şi prăbuşim lumina dintre astre
va trebui să-i aşezăm sub roţi
cărnoase drumuri cu nisipuri aspre.
Va trebui să-l umilim pe rând,
să-i ţintuim copitele-n pietroaie,
să-i lingă flăcările hăţul blând,
să-l hăituiască tropote de ploaie.
Și-ajuns în grajdurile lui jilave,
în pătura-i de sânge şi noroi,
când va privi-n oglinzile bolnave
să-şi vadă chipul semănând cu noi.

Eugenio Montale - Calul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu nu sunt calul
lui Caracalla cum crede Benvolio;
nu alerg la derby, nu mă hrănesc cu ierburi,
n-am fost un om în cursă dar nici
de trap. Am încercat să fiu
un om și era chiar prea mult
pentru mine (și pentru el).

Ion Caraion - Charon, Amfora și Calul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Te zbați în sângele meu ca vidra în vârșă.
Minciogu-n heleșteul tăcerii lungi îl vâr.
Șătrarii-au scos din ape o amforă și-un cal.
Ca pe o iapă-a sa, calu-o nechează acum
păscând-o sfielnic de la umeri către oval,
de la toarte în jos și-n sus. E un drum
știut pe de rost, uitat prin târziii
(Tot pe unde intră ies copiii)
faguri ai stelelor care picură-n lac
și care dau viață grădinii. Ți-aud sufletul tot.
Ai început să faci lucruri care-mi plac.
Ai început să umbli-ntr-un cot,
într-o gleznă de iepure șchiop, într-un sân.
Vidra se zbate-n sângele calului din ce în ce mai bătrân.
Amândoi par două amfore topite
și amestecate, pe fundul apelor, cu soarele
tulbure, dar fără copite.
El o doboară sau ea îl înghite?
O! rarele, rarele, rarele
noastre agape și prozodia șchioapă a umbrei ca un clește,
pe după gâtul verii ce scapără năucă…
Șătrarii-adulmecă largul, iar apa clipocește
la mal. Se mușcă noaptea prin iarbă (și-și usucă
una alteia, rănile) cu-o jivină ciudată.
E ploaia care-ncepe sau vântul care-a stat?
Pe umerii tăcerii, aceeași veche pată.
Ca dintr-un ciur se-aude ceva din leat în leat:
un plâns, o remușcare, un semn care petrece
închipuirea. Beciuri cu piatra umed rece –
și parcă-n timp ce însăși sub veșnice cătușe
și parcă-n față spațiul movilelor ce fură
trimit pe scenă spectrul uitării-învârtecușe.
Uităm. Se-adună-n valea din ce în ce mai sură
zăpada peste pleoape, omătul peste gură
și nu se mai aude nimic. Uităm… Luntrașul
mahmur și mitologic – de-atâtea ori, o mască –
a putrezit în smârcuri sau o să putrezească
la marginile lumii. Pe o plută cât fărașul.
Deprins a trece Styxul (departe numai șoapte…)
s-a-mpotmolit în trestii gânditoare.

Ion Caraion - Calul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Sunt ideea prin care se intră în cetate.
Nu e de ajuns să dai un regat pe un cal.
Pe un cal trebuie să dai totul,
pentru a nu rămâne în afara cetății
ca singurătatea
sau ca marele fiu al cenușii.
Orice om are nevoie de-un cal.
Niciodată caii n-or să dispară din istorie.
E o problemă de viață și de moarte.
Dar pe un cal trebuie să dai tot o idee
din care să iasă oameni și arme,
mai ales că un cal se poate face din orice
chiar și din compot, chiar și din fluturi,
cu o singură condiție însă
ca să nu-l poată mânca niciodată
chibritele și lupii.

Aleksandr Puskin - Calul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Calule, ce ai? Ți-i teamă
De nechezi cu capu-n jos?
Nu mai scuturi dîrz din coamă,
Frîul nu-l mai muști, focos.
Nu te îngrijesc eu oare?
N-ai ovăz bun de mîncare?
N-ai tu scări de aur fin?
N-ai tu hamuri minunate
Și potcoave argintate
Și dîrlogi de ibrișin?”.
Spune calul, trist și blînd:
„Potolitu-m-am căci, iată,
Glas de goarne-aud sunînd,
Tropot, șuier de săgeată.
Și nechez căci pe cîmpie
Mult n-am să mai zburd semeț.
Și voios, plin de mîndrie
Că am frîu și scări de preț,
Hamurile în curînd
Mi le-or lua dușmanii toate
Și potcoavele de-argint
Din picioare mi le-or scoate.
Sufletul cumplit mă doare
Căci trudit de-oi asuda
Au să-mi puie în spinare
Drept pocladă pielea ta.”