calugar – Versuri.pro

Matsuo Basho - Un Călugăr Înghite Ceai De Dimineață

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un călugăr soarbe ceai de dimineață, / e liniște, / înflorirea crizantemei. →

Mihai Eminescu - Cezara I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nuvelă originală.
I
Era-ntr-o dimineață de vară. Marea își-ntindea nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții, stâncile negre de rouă abureau și se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăți de nisip și piatră.
Din niște colți de stânci despre apus se ridica o mănăstire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetățui, și de după muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii care se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult umblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât locuință.
În dreapta mănăstirii se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuțe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi care se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei suprafață era ruptă pe ici pe colea de câte-un colț de stâncă ce ieșea de sub apă.
De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărărușe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de mușunoaie de cârtițe. Pe una din cărări vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta mănăstirei, cu mâinile unite după spate. Rasa i-e de șiac, e-ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colț din sân, papucii de lemn se târâie și clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neexpresivi și cam tâmpiți; nimic resignat sau ascetic în el.
Ajuns la poartă, trage clopoțelul, un frate îi deschide, el intră în curtea ce semăna a părăsită a mănăstirei, cu pardoseala ei de pietre pătrate printre care creșteau în voie fire de iarbă naltă, și-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbăticite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumânărele, sulcină și măzărichea care-și țese păturile ei de flori asupra întregii vegetații pe care o sugrumă cu încâlciturile ramurilor. Un cerdac lung, umbrit și multicolor răspunde c-o scară ce dă-n curte. Bătrânul deschide ușa tinzii și se face nevăzut înăuntrul clădirii.
În zidul lung și nalt al mănăstirii, privit din grădină, se văd ferești cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată-ntrețesută cu iederă și în dosul acelei mreje de frunze-ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe pereții cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schițe ciudate — ici un sfânt, colo un cățel zvârcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaște, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schițe risipită pe perete. Un dulap cu cărți bisericești, un scaun cu spata naltă, haine călugărești spânzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o pereche de papuci și un motan negru, iată toată îmbrăcămintea. Prin mreaja vie și tremurătoare a fereștii pătrundeau razele soarelui și umpleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în care se vedeau mii de firicele mișcătoare care toate jucau în imperiul unei raze și dispar din vedere deodată cu ea.
Pe scaun șade un călugăr tânăr. El se află în acele momente de trândăvie plăcută pe care le are un dulău când își-ntinde toți mușchii în soare, leneș, somnoros, fără dorințe. O frunte naltă și egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu și negru stă așezată deasupra unor ochi adânciți în boltele lor și deasupra nasului fin, o gură cu buze subțiri, o bărbie rotunjită, ochii mulțumiți, cum am zice, de ei înșii privesc c-un fel de conștiință de sine care-ar putea deveni cutezare, expresia lor e un ciudat amestec de vis și rațiune rece.
S-apropie de fereastră și se uită în grădină jos la iarba moale, crescută-n umbra virgină a copacilor, la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul și desemnă pe perete o portocală. Luă un papuc, îl puse pe masă și se uită la el, apoi deschise-o carte bisericeasă și pe-un colț de pagină zugrăvi papucul. Și ce profanație a cărților bisericești! Toate marginile erau profile de femei, popi, cavaleri, cerșitori, comedianți.. în sfârșit, viața în realitatea ei, mâzgălită în fiecare colț disponibil.
Deodată intră bătrânul.
— Binecuvântează, părinte.
— Domnul. Ei, Ieronime, zise bătrânul vesel și-ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ștrengariule?.
— Eu? Dar când am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jignește caracterul meu, părinte.. Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnând cai verzi pe pereți; dar să lucrez..? Sunt mai înțelept de cum arăt.
— Faci rău că nu-nveți pictura.
— Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc.
— Îngropi talantul, fiule, îngropi talantul.
— Îngrop pe dracul, părinte.
— Apage Satana! zise bătrânul sărind într-un picior și aruncându-i-se-n brațe. Ieronim începu să râdă.
— Dumnezeu știe, tată, de unde iei atâta veselie. Eu am momente când sunt trist, tu.. nu cred.
— Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac-am fost trist vrodată. Tristețea fuge de mine ca cumătru-meu de tămâie. Dar lasă asta.. hai în oraș cu mine. Azi, intrând la starețul tău, am făcut o față cătrănită și turcească.. am spus că-mi trebuiești tu pentr-o comândare, am mințit ca totdeauna — în sfârșit, îți concede societatea mea serioasă de cioclu. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraș.. știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! om juca cărți cu alți frățiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi și ne-om uita pe ferești la duduci! Se-nțelege că fără..
— Se-nțelege.
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime?.
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte?.
— Cine? Dracul.
S-ar înșela cineva crezând că toate ușurințele călugărilor aveau vreo însemnătate. Așa numitele lor blăstămății erau niște copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. Un pahar de vin, un joc de cărți, o lulea de tutun, din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare — astea erau în faptă și întotdeauna toate renumitele lor desfrânări. Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau fățarnic micile lor pasuri lumești.
Ieronim își aruncă rasa pe el, tăie o față sinistră, mucalitul bătrân tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar, și amândoi ieșiră repede din mănăstire, spre a-și stâmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraș.
1876

Charles Baudelaire - Călugărul Nevrednic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Bătrâna mănăstire își înălța pereții
Cu sfintele-Adevăruri pictate în icoane,
Și trupurile stoarse de asprele canoane
Cerșeau acelor chipuri lumina caldă-a vieții.
Câmpia semănată de Crist era în floare,
Și-atâți vestiți călugări, pierduți în amintire,
Își dăruiau silința trudind prin cimitire
Și morții aducându-i smerită închinare.
-Mi-e sufletul asemeni unui adânc mormânt,
Nevrednicul ei schivnic de-o veșnicie sunt
Și n-am nici o podoabă în jalnica-mi chilie.
O, biet sihastru-al lenei, când voi putea să știu
Din trista-ntruchipare a chinului meu viu,
Să fac un lucru-al mâinii și-a ochilor beție?

Cincinat Pavelescu - Din Schit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În diminețile de vară,
Sub cerul vesel și albastru,
Când pieptu-ncepe să tresară,
Atunci pricepi cât de amară
E-n schituri viața de sihastru.
Și-ți vine ca să plângi pe bietul
Călugăr tânăr și frumos,
Ce-n ochii tăi, citind regretul
De-a se vedea murind cu-ncetul
În schitul trist și-ntunecos.
Cu drag și-aduce-aminte casa
Trecutei lui copilării,
Cu prispa, sala și cu masa,
Și-i vine ca să-și rupă rasa
Și s-o ia razna pe câmpii!
Și alergând spre larga zare
Cu păsărelele ce zbor,
S-ajungă iar în satul mare,
Și iar s-aștepte pe cărare
Pe Anca-n drum către izvor.
Să-i spuie iar, cu glas fierbinte:
Mai negri-s ochii tăi ca mura,
Și când te văd, îmi ies din minte!
Iar ea să fugă înainte…
Zicându-i: Ia mai tacă-ți gura!
……….
Ispita-n alte vremi îl duce
Și chipul slab i-l luminează.
Dar de-odată-și face cruce,
Un tremur prinde să-l apuce,
Căci toaca-n aer lung vibrează!

Traian Demetrescu - Călugărul Din Vechiul Schit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Călugărul din vechiul schit
O zi la el m-a găzduit
Și de-ale lumii mi-a vorbit,
Și de amor, și de iubit.
Și când să plec, l-am întrebat
Ce dor ascuns l-a îndemnat
Să-și ducă viață-ntre sihaștri.
El mi-a răspuns: „Doi ochi albaștri”.
Călugărul din vechiul schit
De-același dor a-nnebunit
Și dintre-ai lui prieteni buni
L-au dus la casa de nebuni.
L-am revăzut, l-am întrebat
Printre nebuni ce-a căutat,
Eu îl știam printre sihaștri.
El mi-a răspuns: „Doi ochi albaștri”.
Călugărul din vechiul schit
De-același dor a și murit,
Iar la mormânt, printre sihaștri
Plângeau amar doi ochi albaștri.

Radu Gyr - Frăsinei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De dimineață, starețul Silvestru
și-a potrivit dăsagii la mijloc,
s-a închinat din șea și, în buestru,
a pogorât de vale, la mitoc.
Ci fratele Ion, tânjind sub nuc,
i-a tremurat în lacrima privirii
pân’ s-a tot dus, urmat ca un haiduc
de câinele lățos al mânăstirii.
Caprele pasc, cucernic, iarba vie..
Ion, pe brânci, își mângâie ușor
tuleiele bălaie din bărbie
și pleacă geană și oftează dor.
Se-afundă-n vale drumul spre mitoc.
O fi, de-acuma, starețul departe,
o fi ajuns la târg, la iarmaroc,
– cum a văzut și fratele-ntr-o carte –.
cu vite și străini gătiți nemțește
și cu neguțători și cu dughene..
Oftează iar, și-o umbră albăstrește
și-i cade, fluturată, peste gene.
De patru ani n-a pogorât mai jos
de piatra ceea scrisă-n slovă rece
cu blestem greu: să viermuiască-n os
glezna muierii ce cutează-a trece.
Și la muiere cugetă Ion,
și o urăște, c-o urăsc și ei
și iconomu-Antim și Simion
și cuviosu-eclesiarh Andrei.
Dar dorul după târg flutură geană
și merge după stareț cu îndemn.
Ca-n vis îl vede: sfânt plecat din strană,
cum târguiește smirnă și-untdelemn,.
și cum se-ntoarce, legănat, din zare,
pe drumul mânăstirii singuratic,
sub patrafirul cu mărgăritare
al serii, pe căluțul gânduratic..
Ion surâde. Și-n surâsul lui
părintele Silvestru lin se pierde
sub ramuri tămâiate de cățui,
dus ca un mag de un luceafăr verde,.
și suie-ncet cărarea haiducească,
în timp ce ce-și varsă stelele fântâna,
iar luna se dă jos, călugărească,
să mi-o atingă starețul cu mâna.

'Assisi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Înhămați de cărucioare alături de om,
câinii mănăstirilor duc lapte-n cetate.
O bucurie nouă îi ține în jug
și-o râvnă parcă spre-o luminoasă dreptate.
Câinele vreo șapte mii de ani
n-a făcut nimic, numai a lătrat. Azi e fericit
că-și vede rostul
sub stelele pe care le-a certat. În pădure,
în predica de vecernie
am să-i dau drept exemplu
catârilor galbeni, boilor, poate și crinilor
și slujitorilor din templu. Altă-nvățătură? Nu știu.
Mi-ascund sprâncenele sub pălărie.
Ah, Doamne, e timpul să-mi văd și eu,
călugărul Francis, de-o meserie.

Lucian Blaga - Călugărul Bătrân Îmi Şopteşte Din Prag

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Călugărul bătrân îmi șoptește din prag.
Tinere care mergi prin iarba schițului meu,
mai este mult pân-apune soarele?
Vreau să-mi dau sufletul
deodată cu șerpii striviți în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit și eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit și eu în soare ca ei?
Viața mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.
Azi tac aici, și golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aștept în prag răcoarea sfârșitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia țărâna în pumn
și mi-o presară pe cap în loc de apă și vin.
Botează-mă cu pământ.
Umbra lumii îmi trece peste inima.
(1922)

Ion Pillat - Pustnic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De-atâta amar de vremi se sihăstrise
Că talpă îi prinsese rădăcină.
În iască putrezită barbă i se
Schimbase, lacrămile în rășină.
Atât de-adânc în munți că nu suise
Acolo gând de om să-i ducă vină
Că rugile le-a dat pe brazi și tise,
Că schitul l-a pierdut printr-o tulpină.
I-aduc în gheare veverițele hrană,
L-adapă norii; codrul îi e strană
De-odihnă, cerul larg: iconostasul.
Ceaslov de n-are, de-i lipsește clopot:
Îi cheamă la vecernii ape-n ropot.
Cu stele – buchii – tălmăcește ceasul.

Wang Wei - Vizitând Templul Unde Se Adună Parfumurile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nu știam unde era templul,
înaintând kilometru după kilometru printre piscurile înnourate;
copaci seculari, poieni fără oameni,
munți de nepătruns, undeva un clopot;
susur de voci gâlgâite printre stânci colțuroase,
razele soarelui devenind reci în pinii verzi –
în amurg, la întorsura unui iezer singuratic,
în meditație, un călugăr domesticind dragoni otrăviți.