brumar – Versuri.pro

Ion Pillat - Brumar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pe umeri iei sumanul și fluieri după câini.
Poteca suie dealul prin via din bătrâni.
S-au înroșit cireșii, îngălbeniră nucii,
Ce străjuie cu bruma de pe Brumar butucii.
Acolo unde chiot și cântec fură-n toi,
Răsună-n guri de pivnițe ciocanul pe butoi.
Dar soarele șăgalnic acoperă cu-aramă
Șindrilă putrezită și mușchiul de pe cramă.
Și raza lui de aur prin corzile de vii
La strugurii luminii te-ndeamnă să mai vii..
Poete, te îmbată de-acum doar cu soare.
Auzi? – scâncesc în ceruri, lung, șiruri de cucoare.
Dar câinii tăi zburdalnici alungă din tufiș
Tărcate coțofene zbucnind în zbor pierzis.
Zâmbești amar la pană de nea și de cărbune –
Gândești la zile rele, gândești la zile bune.
La traiul vechi ce calcă cu pasul tău tăcut
Pe-acest pământ pe care de mic l-ai cunoscut.
Și te întrebi: zăpada a început să cadă?
Sunt iarăși coțofene ca pete de zăpadă.
Te-oprești să-ți razimi dorul de ulmii fără foi,
Te-oprești să-ți fluieri cânii și toamna apoi -.
Revin în goana câinii, dar toamna nu mai vine
Să-și culce la picioare credința ca un câine.
Și singur cu poteca și câinii iar coborî
Sub ceru-n care-a iarnă scâncesc prelung cucori.

Ion Pachia-Tatomirescu - Glosar de Brumar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mărul cât Edenul, ori aeroplanul,
aurul, varanul tot cer oxigenul…
Eu, dacă pierd trenul, nu mai văd vulcanul,
lavo-toboganul, timpul, pliocenul…
n-apuc nici catrenul ce-ţi cântă gotcanul…!
Clipa-mi toarnă anul, clipa-mi dă desenul,
aripa, antrenul, arcul, buzduganul,
acul de brodează, de-aţâţă elanul,
aurul, sau banul de ceruri brăzdează…!
Bruma – chiar de-i brează – zebre va să-mi culce
într-un plai mai dulce, plai ce-mi constelează
brazii cu sfârlează, ceruri să-mi inculce…
Du-te-n Bobotează, vezi-l pe Neculce,
dă-i din vinul dulce până când visează:
prindă-ni-l găianul, merii cu Edenul,
mai tot oxigenul, ori aeroplanul…!

Lucian Blaga - Brumar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În cumpăna cu tot ce-a fost, pe-o dâră de lumină,
înaintăm prin foi, prin aur răvășit, prin brumă fină.
În neștire, ici și colo, mâinile ne umblă
prin cupele de flori, prin cele de pe urmă.
De n-ar fi fost zădărnicit de-un crud brumar,
polenul ar mai fi putut să fie încă – jar.
Și umbrele ni le vedem, în spațiul fără prisăcar,
dată nefiresc crescute printre lemne
în rariște căzând, ca pe cadranul plin de semne
al unui ornic alb solar.
Albinele mai au o zi în toamnă, pe-afară
și-n coșnițele împletite din nuiele,
o zi mai au când trebuie să-nvețe
anevoioasă toată arta, meșteșugul mut
de a păstra-năuntru pentru ele
ardoarea verii ce-a trecut.
Ne sfâșie pe amândoi un zumzet lung în aer falnic,
ne doare-albastrul. – La noapte-i ceasul hotărât
coroanele să cadă, surd și dintr-o dată,
din copaci, cutremurând meridianele c-un jalnic
mulcom foșnet.