bicicleta – Versuri.pro

Daniel Vişan-Dimitriu - Minunea Din Colțul Tăcerii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

În colțul bicicletei e tăcere,
căci sunt tristeți acolo-n somn ușor,
ce s-ar trezi doar la o adiere
de amintire-a unui plâns de dor.
Pe spițe-a apărut demult rugină,
pe șa sunt pete mari de mucegai,
pedalele-s bucăți ce se dezbină
și, de-ar putea vorbi, ar zice: “Vai,
ce mult aș vrea să fiu din nou frumoasă!
Ce mi-ar plăcea să mai călătoresc
și să mă-ntorc apoi, să vin acasă
ca altădat’, pe drumuri ce iubesc!.
Aș vrea să văd cum stâlpii și copacii
rămân în urma mea pe înserat,
ori cum, pe drum de țară-aleargă macii
spre lanuri de la care am plecat. ”.
Așa cred c-ar vorbi, dar nicio roată
nu mai e bună: spițele s-au rupt,
iar lanțul s-a blocat și niciodată …
Dar ce se-ntâmplă? Cine m-a-ntrerupt?.
E ca o ceață-n colțul bicicletei
și n-o mai văd … De neînchipuit!
Ca un izvor ce îi răspunde setei,
s-a transformat. Dorința s-a-mplinit.

Dan Deşliu - Cum Am Învățat Să Merg Pe Bicicletă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Uite,
mi-aduc bine aminte,
toată povestea,
de-a fir a păr..
Eram cuminte,
în adevăr,
de-o săptămână,
deși nu-mi prea venea
la-ndemână!
Era primăvară,
umblau razna pe-afară
subiecte ceva mai plăcute
decât aritmetica
de-a patra primară
(« Dacă trei trenuri
pornesc dintr-o gară.. »)
– Măi, făcu tata,
să nu te
deochi!
Ce-ai pățit?
Ce-i cu tine?
Ți se cuvine, cred,
o răsplată!
– Da, tată! zisei
Și știam
că răsplata-i acolo, în pridvor :
îi văzusem pe geam
cum se furișau binișor,
mai adineauri – tata și ea..
Și iată-mă-n șa,
tremurând de plăcere,
de teamă, de-o mândrie netoată..
– Bagă de seamă,
nu te uita la roată!
– Da, tată!
.. Dar numai la ea mă uitam,
ca vrăjit..
Negreșit,
de n-ar fi fost tata
să mă ajute,
s-alerge-n urmă ocrotitor,
puternic și iute,
ținând de șa,
de mult eram sub roți!
Și roțile șopteau șuierător:
« N-ai să poți,
n-ai să poți! »
Singur – nici pomeneală
să te-avânți
pe dihania asta, călare!
– Vezi că poți?
râse tata, din zare..
M-am uitat îndărăt,
cu sfială,
și era cât pe-aci
să cad jos, de mirare :
pedalam singur, dând din picioare
mai dihai decât ucenicii
lui Dumnezeu,
din aripile lor strălucitoare..
Așadar – pot și eu!.
De-atunci, am pedalat mereu
de capul meu,
și nimeni, nicicând,
nu m-a mai sprijinit.
Doar în gând
murmuram câteodată :
– Da, tată!
Și pedalam singur,
semeț, fericit!

Daniel Aurelian Radulescu - Biciclistul Sau… „Livreur de Pizza”

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E singurul puștan bălai dintre tineri
Ce aleargă-n biciclu pe străzi pedalând
În slalom între benzi tot fugind, ‘naintând..
Căci timp e presant; e târziu, este vineri.
E tânăr frumos, ochi d-azur în albastru,
E totul o coardă de mușchi, piele fină.
La școală-i elevul timid, fără vină..
Nu vrea anturaj să-l conducă-n dezastru.
Nici bogat, nici sărac nu pot spune că este
Dar visele-s multe și vrea tot odată
Și e fin gentilom când invită o fată..
Părinții-s plecați mai demult.. n-are veste!.
E nou, cel mai bun, are cască, cotiere,
E mândru de job; căci el pizza livrează.
Ban ține că-i place să-l aibă, nu cere..
Nu stă zi de la școală, e la munci.. nu șomează.
Într-o seară a venit la comandă precis..
Era cald că fugise, avea-un zâmbet de fată;
„-Patronu-i sever, de primit n-o să poată!.. „
A răspuns când i-am dat și un pic de bacșiș.
Mai deunăzi într-o splendidă zi însorită
Am zărit -la răscruce de drum, un intrând-
Păr bălai cu mult sânge și ketchup curgând
La pământ printre inși.. bicicleta-i lovită.
Ca făcut îmi răsună-n urechi clopoțel..
Din pământ, în țărână zăresc un mobil!
Fără noimă-l deschid și aud „-Daniel,
Ce mai faci? Te iubesc dorul meu de copil!.. „.
O persoană-mi șoptește „E numele lui.. „;
N-am știut că îl cheamă la fel ca pe mine
Și că cine-a chemat îi este mamă, nu oricine..
De acum telefonu-i disponibil.. oricui!!!
19. 06. 2010

Mefx - Bicicleta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

E cald și e soare, eu dau din pedale
Nici lanțul nu-mi sare
Azi e totul atât de frumos
De ce să merg pe jos?
Azi nu ies cu mașina fiindcă-i scumpă benzina
Nici nu-mi pasă a cui e vina
Azi totul e atât de frumos
De ce să merg pe jos?

Refren:
Când pot să merg pe bicicletă, bicicletă, bicicletă
Că drumul e lung sau scurt, eu tot am s-ajung
Pe bicicletă, bicicletă, bicicletă
Și crede-mă pe cuvânt, tot la tine ajung.

O trec pragul zi și seară
Dar e ușoară și mă cară
De la mine până la tine
E plin de gropi și trotuare
Maidanezi și semafoare
Și nu-mi mai vine
Să vin la tine
Dar crede-mă c-ajung și-o să vin să te iau să fugim
Pe două biciclete împreună să plutim
Dar stau în șa, uite așa, pedalez ca nebunu’
Mai salut pe câte unu’, încotro mă duce fumu’.

Pe bicicletă, bicicletă, bicicletă
Că drumul e lung sau scurt, eu tot am s-ajung
Pe bicicletă, bicicletă, bicicletă
Și crede-mă pe cuvânt, tot la tine ajung.

Azi vreau să evadez, poate ies să pedalez
Și cred că mâine am s-o fac din nou
Azi vreau să pedalez, îmi place s-o fac des
Și să mă simt ca un copil din nou.

Pe bicicletă, bicicletă, bicicletă
Că drumul e lung sau scurt, eu tot am s-ajung
Pe bicicletă, bicicletă, bicicletă
Și crede-mă pe cuvânt, tot la tine ajung.

Pe bicicletă, bicicletă, bicicletă
Pot să merg pe bicicletă, pe bicicletă (x3)

Ceva - Am Văzut o Bicicletă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Am văzut o bicicletă
Era roșie, cochetă
Avea coș, avea pedale
Cum îți place dumitale.
Am vrut să te fac crăiasă
Să-ți aduc biclă acasă
Avea sateliți pe ea
Lua-m-ar dracu’ să mă ia!.
Hello, hello, hello, hello
Hello, hello, cât am ajuns de rău!
Hello, hello, hello
Cât am ajuns de rău, cât am ajuns de rău!.
Acum mă duc la-nchisoare
Unde-s lanțuri și zăvoare
C-am furat o bicicletă
De-aia roșie, cochetă.
Avea coș, avea pedale
Cum îți place dumitale
Avea sateliți pe ea
Lua-m-ar dracu’ să mă ia!.
Hello, hello, hello, hello
Hello, hello, cât am ajuns de rău!
Hello, hello, hello
Cât am ajuns de rău, cât am ajuns de rău!.
Băi, Costică, băi, copile
Hai și ascultă la mine!
Ce te faci tu fără tată?
Cine îți mai dă de papă?.
Aș da timpul înapoi
Dar nu sunt așa smardoi
Avea sateliți pe ea
Lua-m-ar dracu’ să mă ia!.
Hello, hello, hello, hello
Hello, hello, cât am ajuns de rău!
Hello, hello, hello
Cât am ajuns de rău, cât am ajuns de rău!.
Într-o joi pe-nserat
De furat m-am apucat
Și-acum pentru un Pegas, frate
Mă pasc 7 ani jumate.
Și aștept să ies afară
Că liniștea mă omoară
Avea sateliți pe ea
Lua-m-ar dracu’ să mă ia!.
[Refren x 2]
Hello, hello, hello, hello
Hello, hello, cât am ajuns de rău!
Hello, hello, hello
Cât am ajuns de rău, cât am ajuns de rău

Cassian Maria Spiridon - Biciclistul de la Biserica Uspenia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un băiat pe bicicletă trece
În spate cu un altul mai mic
Trec amândoi prin fața poetului
El recită.
În spațiul rămas între poet
Și cei care-l ascultă
Ritmul pedalelor este egal cu al inimii
Cu al bardului care scandează poema.
Băiatul traversează caldarâmul
fâșâind din cauciucuri
Urmând cadența versurilor
Pe care nici nu le aude.
Sub umbra înaltă
A cupolei de crengi înverzite
Poetul recită

Carla's Dreams - Dă-ți În P***a Mă-tii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

1) Pe scurt, mă sună Galea,
Îmi spune – treci pe la mine, degrabă vine Valea,
Eu – dzin, dzin – lui Vanea,
El tocmai mânca smântână,
Vanea face sport, în p*la mea, încă-i tânăr.
Cu c***-n mașină – BMW X5
Capace din titan, geamuri fumurii.
Trei semafoare și două țigări,
Și iată-mă, băiat, la Vanea la scări.
– Salut frate, cum îți merge viața, cum capu?
El tace – o dat ieri de glod, săracul, (a băut de era una cu pământul).
Ne-am aprovizionat cu pește, un bax de bere
Și mergem frumos, în liniște pe stradă.
Când colo un cocalar în mașină albastră,
În mijlocul drumului, peste fereastră –
Îi striga lui o n*zda dintr-un Peugeot
– Hai urcă, fa, să te plimb cu mașina.
Noi cu Vanea – stăm.
Îi povestește cât îi el de p***i
Că are-n p***a mea nu știu ce grad militar.
Că nu f*te capu, și că-i tare frumoasă.
Că o ia de acolo și-o duce direct acasă.
Din urma lui cinci șoferi de maxi-taxi și un taximetrist încep a claxona,
Noi cu Vanea încetul cu încetul începem a ne enerva.
Eu dau fereastra jos, scot capul afară
Și strig ca 100% să mă-audă măgarul:.
Refren : – Dă-ți, Dă-ți-n p***a mătii..
O să te pupe mă-ta rece, măi, dă-ți
Dă-ți, Dă-ți-n p***a mătii..
Ce ai patru c****, măi – Dă-ți-n p***a mătii..
Dă-ți, Dă-ți-n p***a mătii..
O să-ți sară pantofii – și o fuți acasă în șosete
Dă-ți, Dă-ți-n p***a mătii..
Ce ai șapte vieți, măi – Dă-ți-n p***a mătii..

2) Discuția s-o terminat într-un moment.
Face-ul „prietenos” a lui Vanea a fost ultimul argument.
Măgarul a uitat pe semne de fată.
În urma lui au rămas doar semne de la cauciucuri arse,
Ea stă cu buza umflată
„Dvijenii, parajenii, fara unijenii
La babosuri umnojenii” pe scurt, toarnă – La mulți ani!
Ăsta a fost ultimu toast spus la Valea,
După care noi cu Vanea am căzut în comă alcoolică.
Ne-am trezit, eu – bujețel
Vanea – ca p*la umflat.
Eu – cu fața la perete pe cuptor,
El cracit pe pat.
Trei sticle de bere rece pe masă și niște clătite,
Galea si Valea au fost satisfacute.
Berea a intrat bine – ca apa de izvor.
Ușa, liftu, bmw-ul și am ajuns în curtea blocului.
Vanea m-o-ntrebat daca avem în curte un imn.
Eu zic : – în p*la mea, acum îl inventăm.
Tzika, tzika – imnu despre curtea/cartierul nostru
Tzika, tzika – sa nu fie de rusine,
Trebuie să mă gândesc oleacă.
Stai că vine Vaniusa – iată-l vine, iată-l :
„Eu îs cel mai p***s de la mine din cartier,
Eu îs cel mai p***s de la mine din cartier
Eu îs cel mai p***s de la mine din cartier
Iată de aici și până la semafor.
Eu îs cel mai p***s de la mine din cartier,
Eu îs cel mai p***s de la mine din cartier
Eu îs cel mai p***s de la mine din cartier
De la cojile acestea de semințe și până la semafor.
Solo..
Aicea, Aicea, e cartierul meu
De aicea, până aicea stau numai eu. (isi marchează teritoriul)
Aicea, Aicea, e cartierul meu
Nu-mi trebuie nici London, nici Paris
Mie imi trebuie cartierul meu, din Chișinău.

3) Cand colo la mine-n curte, ghici pe cine-l văd.
Pe măgarul cel de ieri, fără mașină, dar pe bicicletă.
O bâtă și un obiect metalic – un set pentru baieții răi de stradă,
Pe scurt, ne-am pregătit cu Vanea, de „dialog”.
El tot s-o mirat cand m-o văzut pe mine
S-o făcut ca nu mă vede – poate îi este rușine.
Și ca să-i dăm din nou în obraz
Când trece pe lângă noi, i-am strigat lui pidaras :.
Refren : – Dă-ți, Dă-ți-n p***a mătii..
O să te pupe mă-ta rece, măi, dă-ți
Dă-ți, Dă-ți-n p***a mătii..
Ce ai patru c****, măi – Dă-ți-n p***a mătii..
Dă-ți, Dă-ți-n p***a mătii..
O să-ți sară pantofii – și o fuți acasă în șosete
Dă-ți, Dă-ți-n p***a mătii..
Ce ai șapte vieți, măi – Dă-ți-n p***a mătii..

Ska-Nk - Bicicleta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Încă de mic copil eu aveam
Vise mărețe mii și mii,
Din toate-acestea unul speram
Cu-adevărat că se va împlini.
În jurul meu, ceva s-a schimbat
Toți aleargă după bani, mașini și avere
Eu sunt altfeeeeeel.
Încă îmi doresc să am o bicicletă
Cu care să gonesc spre o lume perfectă,
Lipsită de probleme, invidie și ură
În care să trăim, ca în povești, toți împreună.
Privesc cum anii-n grabă se duc,
Dar visele-mi rămân la fel
Cu bicicleta-n lume să fug,
E gândul ce mă face să mai sper.
Ca într-o zi, toți vor realiza
Ce inutil e să alergi după avere
Eu sunt altfeeeeeel.
Încă îmi doresc să am o bicicletă
Cu care să gonesc spre o lume perfectă,
Lipsită de probleme, invidie și ură
În care să trăim, ca în povești, toți împreună.

Geo Dumitrescu - Câinele de Lângă Pod

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pedalam liniștit
prin dimineața răcoroasă și plină de soare,
pedalam liniștit, egal, cu pieptul plin
de bucuria aerului proaspăt, a luminii,
de bucuria echilibrului,
a lunecării libere, line, pe două roți,
agale pedalam, ascultând
zumzetul roților pe asfalt,
depănând ușor stâlpii de telegraf, arborii,
câmpurile verzi, foșnitoare, gardurile…
Probabil că în văzduh
ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,
și norii alergau în jocuri fantastice pe cer…
Dar eu mă gândeam că de multă vreme nu mai
alergasem
pe lângă garduri, cu un băț în mână,
făcând să cânte din fugă, răpăind,
marile xilofoane ale ulucilor
cântecul lor întotdeauna surprinzător
de vegetale ciolane moarte…
Și-acum, pedalând liniștit, cu pieptul plin
de puterea aerului pur și-a luminii,
de bucuria echilibrului
și-a locomoției libere, line, pe două roți,
privirea mea alerga de-a lungul gardurilor
liberă, dreaptă, lipsită de orice sfială,
liberă, energică, materială, ca o nevăzută nuia,
făcând să răpăie bătrânele scânduri
în frânturi de cântece vioaie, puerile,
crâmpeie de marșuri încrezătoare, ce aminteau
de vremea surâzătoare, suavă,
a impetuosului “sânt soldat și călăreț”…
Așa mergeam, pedalând liniștit, inundat de bucuria mișcării,
surâzător și țanțoș,
petrecut de cântecul gardurilor –
când, deodată, la câțiva pași în față,
aproape de capătul podului,
l-am zărit așteptându-mă,
eram sigur că pe mine mă aștepta,
negreșit, numai pe mine putea să mă aștepte –
așa cum ședea liniștit pe labele dinapoi,
privindu-mă țintă, urmărindu-mi vădit mișcările,
câinele Degringo mă aștepta, apărut deodată,
naiba știe de unde, la câțiva pași în fața mea,
în marginea câmpului, acolo unde, puteam să jur,
ochii mei alergaseră cu puțin înainte,
pipăind drumul. Și totuși, nu era chip să mă-nșel,
așa cum ședea tăcut și calm,
urmărindu-mă cu privirea,
părea că mă așteaptă acolo de mult, de mult,
poate chiar din clipa când, cu un ceas înainte,
pornisem în frumoasa mea plimbare de dimineață,
sau poate chiar înainte de aceasta…
Am trecut pe lângă el fără grabă,
descriind totuși o curbă ușoară, îngrijorată,
deși, privindu-l în trecere cu coada ochiului,
l-am văzut rămânând liniștit,
neschițând nici un gest agresiv,
cu ochii țintă, cu un aer blajin, trist, prostănac –
am trecut ocolindu-l un pic, pedalând fără grabă,
cu o ușoară strângere de inimă –
dar frică nu-mi era, nu mi-e frică de câini,
nu mi-a fost frică niciodată de câini –
și totuși, așa cum mă urmărea cu privirea, tăcut,
câinele Degringo îmi dădea o neliniște,
un fel de teamă potențială, mai degrabă impresia
că lui i s-ar putea părea că mi-e frică,
sau că poate într-adevăr era cazul să-mi fie…
Dar frică nu-mi era și, pedalând fără grabă,
am intrat pe scândurile podului
lăsându-mă furat o secundă
de clipocitul dulce, vioi, al apei printre stâlpi…
În aceeași clipă, în urma mea,
ridicându-se încet, fără grabă,
câinele Degringo porni ușor
lângă roata din spate.
M-am mirat, firește, și am simțit cumva
tulburându-se bucuriile acelei dimineți,
am simțit alterându-se, sub povara
unei determinări neprevăzute, supărătoare,
nemărginita bucurie a echilibrului,
a lunecării libere, line, pe două roți…
Și-am întors capul, așteptându-mă la cunoscuta,
inevitabila vehemență stupidă a potăilor exasperate
de mișcarea rotundă, inabordabilă, a roților.
Dar câinele Degringo alerga liniștit,
fără să schițeze nici un gest de enervare,
fără să latre măcar,
potrivindu-și pașii pe pașii roților mele
și privindu-mă țintă în ochi
cu aceeași privire limpede, blajină,
parcă afectuoasă…
– Pleacă! – i-am spus intrigat – fugi, du-te-acasă! –
deși era cu totul vădit
că nu putea să aibă ceea ce se numește casă.
– Du-te, dobitoc necăjit, lasă-mă-n pace!
i-am spus, amenințându-l cu mâna,
și mă gândeam, firește, că-ntotdeauna ar fi mai bine,
când e vorba de câini, ar fi mai bine,
când e vorba de orice fel de câini,
ca ei să latre, decât să tacă și să se ia după oameni,
chiar dacă oamenii își iau uneori libertatea,
cu totul nevinovată, dealtfel,
și pentru nimeni dăunătoare,
de a umbla călare pe bicicletă
sau chiar pe niște cai înaripați…
Dar câinele Degringo alerga liniștit
lângă roata mea din spate
păstrându-și strict ritmul și distanța
și privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi…
Se scurgeau kilometri
sub foșnetul mângâietor al roților, câmpuri și livezi
alergau de o parte și de alta a drumului
și gardurile cântau, cântau,
sub privirile mele energice, materiale,
vechile, uitatele lor cântece puerile,
marșuri încrezătoare – probabil că în văzduh
ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,
și norii se-nvârteau în fantastice jocuri pe cer…
Dar câinele Degringo
alerga liniștit lângă roata din spate,
privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi,
parcă afectuoși.
– Pleacă! – i-am spus, cuprins de o bruscă mânie,
căci niciodată
n-am putut suferi să se țină cineva după mine.
– Pleacă! – i-am spus cu crescândă furie,
în fața acestei nemaipomenite lipse de demnitate –
pleacă, lasă-mă-n pace, du-te dracului! –
deși știam prea bine că nu există un iad al câinilor
și că ei n-au ajuns niciodată până astăzi
la treapta gândirii metafizice
care să le îngăduie a crede în draci –
pleacă! – i-am strigat totuși scos din fire –
du-te dracului, dulău nesuferit,
voi, haimanale, potăi vagabonde, căzături,
ce tulburați sufletele oamenilor cumsecade,
voi, pribegi, scăpătați, lepădături, ce stârniți
fel de fel de conflagrații sfâșietoare
în sufletele oamenilor de treabă,
strămutându-le capitala conștiinței, de sus,
de sub frunte, tocmai jos, în stânga pieptului,
acolo unde se adună în vaste străchini filantropice,
– aberații periculoase
ale sfântului instinct de conservare –
mila, înduioșarea, sentimentalismul,
hrana voastră dulceagă, precară –
pleacă, milogule, javră, fricosule, hoțule! –
i-am mai strigat furios la culme, deși
îmi dădeam seama
că întrecusem măsura bunei-cuviințe
și că, mai ales în ce privește ultimele două ocări,
n-aveam nici cea mai mică îndreptățire
să le rostesc –
pleacă odată! i-am spus.
Și continuând să arunc după el
bolovanii vorbelor dure, grosolane,
furios afară din cale
m-am înverșunat asupra pedalelor
transmițând roților viteza propriei mele mânii…
Pedalam, îndârjit, orbit de furie,
prin dimineața însorită,
pedalam din greu, gâfâind, și-n jurul meu
nu mai vedeam, nu mai simțeam nimic
în afară de valurile mari de aer proaspăt
care mi se spărgeau în piept
și împotriva cărora luptam disperat, gâfâind,
cu gura larg deschisă,
ca într-un mare strigăt de spaimă…
Dar frică nu-mi era și, întorcând capul,
am putut să văd
ceea ce cu adâncă îngrijorare și ciudă presimțeam:
în salturi mari, atletice,
deșirându-și prelunga, scheletica alcătuire,
câinele Degringo alerga lângă roata din spate
privindu-mă necontenit cu ochii lui limpezi,
în care acum licărea parcă și o tăcută mustrare…
Piereau în goană kilometri
sub șuierul tăios al roților,
alergau copaci de-o parte și de alta,
gardurile verzi, înalte, ale pădurii,
dar eu pedalam gâfâind,
din ce în ce mai greu, mai încet,
risipind în lungul drumului, lăsând
în crengile arborilor mari fâșii vinete, gălbui,
de înverșunare și ciudă, până când, ostenit,
despovărat de freamătul nefiresc al nervilor,
am lăsat roțile în voie
să-și cheltuiască ultimele elanuri…
M-am dat jos. Lângă roata din spate,
câinele Degringo se oprise și el.
– Ce vrei? – i-am spus
rezemând bicicleta de-un pom –
ce vrei, dulău nesuferit? Și m-am apropiat
hotărât să lămuresc definitiv lucrurile.
– Ce vrei? – i-am spus,
așezându-mă pe o piatră în fața lui –
de ce nu vrei să fii un câine cumsecade,
de ce nu te duci să-ți vezi de treaba ta?
Dar era cu totul vădit
că întrebările mele sânt de prisos,
că trista vietate din fața mea
tocmai de asta ducea lipsă,
de ceea ce se cheamă o treabă, un rost…
Auzindu-mi însă glasul mai îmbunat,
câinele Degringo s-a apropiat ușor,
cu o anume pondere în mișcări,
s-a apropiat ușor, fără grabă,
fără nici un pic de sfială, privindu-mă țintă,
privindu-mă mereu cu un fel de iubire amară –
iar eu mă uitam prostește, înmărmurit,
căci nu era nimic în purtarea lui
din slugărnicia penibilă, mieroasă,
a potăilor fără căpătâi, nu era nimic
care să semene a umilință și a lingușire –
el părea să nu cunoască ori să fi uitat de mult
vechea taină patrupedă a guduratului,
părea că nu știe să se gudure și să dea din coadă –
și faptul că nu mai avea coadă,
ci un ciot urât, o retezătură,
nu putea să te-nșele, întrucât
se știe că există vietăți
care știu să dea din coadă și să se gudure
chiar fără să aibă coadă…
Dar câinele Degringo
era limpede că nu știa să se gudure –
el s-a apropiat ușor, fără teamă,
cu un fel de simplitate sinceră,
atingându-mi mâna cu botul lui uscat,
plin de crăpături, aspru, ca o gresie,
și privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi,
parcă afectuoși, ceea ce, vezi bine, nu se putea,
la urma urmelor, să nu mă facă să cad pradă
unei vagi bănuieli, să nu mă facă să nutresc închipuirea
că, dintr-o clipă într-alta, îl voi auzi vorbind…
Era un dulău mare, voinic, ciolănos, cu blana roșcată,
de care atârnau, ca niște medalii ale mizeriei,
plotoage mari de pâslă murdară, cu nămol și ciulini.
Mă privea mereu,
pilindu-mi ușor mâna cu botul lui aspru, cu zimți,
și-n ochii lui nu se putea citi
nici-o urmă de umilință,
nici-o urmă de frică – nu, frică nu-i era,
părea să nu-i fi fost niciodată,
părea să nu știe ce e frica de om,
și poate tocmai de aceea, privindu-l, mi se părea
că văd în ochii lui o adâncă încredințare umană
care spunea că frica nu e o zestre fatală a vieții,
care spunea că ura nu e o lege firească a vieții…
îl priveam prostit de mirare, înmărmurit,
căci desigur, acestea nu sânt lucruri
pe care să le poți citi în privirea unui câine,
când, deodată,
zării în ochii lui limpezi, strălucitori,
chipul meu, oglindit,
chipul meu, care seamănă atât de bine
cu o veche coajă de pâine neagră,
fruntea mea, plină de dungi,
ca aprinzătoarea unei cutii de chibrituri
în care n-au mai rămas prea multe bețe…
– O, ai dreptate, prietene, mă gândeam tulburat
(căci desigur nu e firesc
să-ți vezi chipul în ochii unui câine),
ai dreptate, da, și eu m-am luat cândva după oameni
și ei nu m-au alungat aproape niciodată
și am rămas lângă ei, împreună cu ei,
și nu i-am slujit cu mai puțină credință
decât vă este dat vouă, câinilor, să dovediți,
și ei nu m-au alungat
aproape niciodată dintre ei…
Ai dreptate – i-am spus, ridicându-mă –
haide, i-am spus, vino cu mine…
Și încălecând, am pornit încet către casă.
Pedalam ușor, liniștit, prin dimineața luminoasă,
se scurgeau kilometri sub foșnetul mângâietor
al roților, câmpuri și livezi alergau
de-o parte și de alta a drumului
și gardurile cântau, cântau,
sub privirile mele drepte, libere,
vechile, uitatele lor cântece puerile,
marșuri încrezătoare –
poate că în văzduh ciripeau și păsări,
cum se întâmplă adesea,
și norii se învârteau în fantastice jocuri pe cer,
dar eu cugetam la soarta câinelui Degringo,
ce alerga liniștit lângă roata din spate
privindu-mă mereu cu ochii lui umezi, afectuoși –
și mă gândeam că făcusem bine ascultând
de învățătura marelui înțelept
care-a spus că nimic nu trebuie lăsat să se piardă
din ceea ce poate fi de folos cândva – și mă gândeam
că poate făcusem rău așezându-mi viața sub povara
unei determinări neprevăzute, stingheritoare,
ce putea să-mi tulbure, să-mi altereze
nemărginita bucurie a echilibrului,
a lunecării libere, line,
în frumoasa plimbare a vieții! …
– Îți dai seama ce faci? – mă întreba un gând –
îți iei răspunderea unei vieți,
a unei vieți! … Bagă de seamă!
Îți asumi riscuri nemaipomenite,
nu vei mai scăpa toată viața
de această potaie vagabondă,
nu vei mai scăpa niciodată, niciodată
în virtutea unei inerții ce se numește recunoștință.
Gândește-te bine ce faci, gândește-te bine –
o, voi, sentimentali, suflete de gelatină,
duioase inimi caritabile, muierești,
plopi tremurători,
voi, furnizori de proteze morale, duhuri senile
cu creierul înotând în lacrimi,
voi ce hrăniți în sufletele slabe
nevoia de ocrotire și milostenie,
răsfățul și tânjeala… Gândește-te bine ce faci! ….
– Lasă-mă! –
i-am răspuns gândului stăruitor ca o muscă –
dă-mi pace, știu bine ce fac, înțeleptul
avea dreptate, pleacă! – i-am spus –
oamenii nu trăiesc ca săbiile, în teci de oțel,
fiecare-ntr-o teacă,
pleacă! – i-am spus cuprins de furie –
du-te dracului, pacoste burgheză,
drojdie a josniciei! … – căci știam bine
că numai acolo poate fi locul unui asemenea gând.
Și continuând să arunc după el
cu bolovanii vorbelor dure, vehemente,
m-am înverșunat asupra pedalelor
transmițând roților viteza propriei mele mânii.
Pedalam îndârjit, cotropit de furie,
prin dimineața însorită,
pedalam din greu, gâfâind, și-n jurul meu
nu mai vedeam nimic, nu mai vedeam
decât blana roșcată, peticită a câinelui,
salturile lui mari, atletice,
ochii lui umezi, afectuoși,
în care strălucea limpede marea încredințare umană
care spune că mizeria nu e zestrea fatală a vieții
care spune că nepăsarea nu e legea firească a vieții…
– Lasă! – mi-am spus, domolind alergarea –
vom vedea,
vom vedea – îmi spuneam, frământat de gânduri,
apăsat de o nouă răspundere – ah! – mă gândeam –
dacă aș fi cioban, sau măcar vânător!
Iată – i-aș putea spune atunci – bucură-te,
acesta este rostul tău : vei intra în rândul lumii,
vei păzi oile, vei fi vânător! …
Dar oile mele pasc liniștite,
în rânduri drepte, pe coala albă
și n-au nevoie – de-atâtea ori v-am spus-o! –
de nici un fel de pază,
iar vânătoarea nu mi-a fost niciodată la îndemână,
niciodată, vai! , nu m-am priceput,
în ruptul capului nu m-am priceput
la meșteșugul vânatului…
Lasă – îmi spuneam – vom vedea,
până una-alta, mă va-nsoți
în călătoriile mele de noapte:
am să-l învăț să zboare, am să-l asmut spre cer,
am să-l asmut spre stele, înaintea mea, departe,
să pipăie drumul, așa cum am văzut că fac
și ceilalți astronauți, trimițându-și câinii
înainte, ca la o mare vânătoare,
am să-l asmut asupra sălbăticiunilor fosforescente
ce mișună prin pădurile cerului –
așa cum am văzut că fac și vânătorii adevărați
prin pădurile de pe pământ –
să adulmece vânatul, să-l stârnească, mânându-l
în bătaia privirii mele libere, drepte, cutezătoare…
Da, da – i-am strigat, oprindu-mă în fața porții –
vom merge la vânătoare, haimana bătrână,
vom zbura, vom vâna împreună –
o, ce vânători strașnice o să facem! –
și nu vom sluji aceste înalte meșteșuguri
cu mai puțină credință
decât i-a fost dat omului să dovedească
în marele lui zbor către steaua adevărului,
în marea lui vânătoare împotriva inerției și beznei,
și nu vom sluji aceste înaripate meșteșuguri
cu mai puțin devotament
decât vă este dat vouă, câinilor,
să dovediți în slujba omului…
Și bucuros de dibăcia acestui gând,
am deschis poarta,
spunându-i: – Fii binevenit în viața mea! …
Iar vouă, oameni buni, frații mei,
care veți zâmbi poate citind
această poveste sentimentală,
la fel vă spun și vouă, ca întotdeauna :
fiți bineveniți în inima mea! Acum însă,
alături de această obişnuită vorbă de întâmpinare,
trebuie să vă mai spun ceva,
un lucru însemnat, aşa cum v-aş povăţui,
să nu puneţi mâna pe soba încinsă :
fiţi cu băgare de seamă, aveţi grijă,
când veţi întinde mâna să deschideţi uşa casei mele,
când veţi întinde mâna s-o strângeţi pe-a mea,
potrivit vechiului obicei al oamenilor,
fiţi cu băgare de seamă ca mâna voastră
întinsă, mişcarea mâinii voastre
să n-aibă nici o umbră de asemănare cu vechiul gest
al unei mâini ce se ridică spre a lovi…
Căci câinele Degringo
se află acum, credincios, nedespărţit,
lângă uşa mea, poate chiar undeva în mine…
Fireşte, aş fi putut să nu vă spun acest lucru
de pe acum, să nu vă silesc să-l ţineţi minte
până când vă va fi, poate, de folos – dar voi ştiţi,
de multă vreme ştiţi că nu mă pricep să mint
şi din această pricină n-am să pot scrie niciodată
pe poarta inimii mele : “Nu intraţi, câine rău! ” …

Zorile - La Trecere de Pietoni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mi-am dorit o bicicletă
Și-am primit de ziua mea
Să trăiască mama, tata
Să-mi mai ia și altceva
Toată ziua dă-i pedala
Și-nainte și-napoi
Ascultați și aveți grijă
Ca să nu pățiți și voi
La trecerea de pietoni am atins un nene polițist
De urechiușă m-a luat și cu un ton sever așa mi-a zis:
-Buletinu să mi-l dai
-Să trăiți, nu am
-Spune pe ce stradă stai
-Tocmai mă plimbam
-Unde stai te-am întrebat
-Colo-n cartier
-Pustiule, te-am amendat
-Dar nu sunt șofer
Mai lăsați puțin amenda
Dați-mi voie să vă spun
Mai în față de D-voastră
O fată cu părul brun
Am întors puțin privirea
Doar atâta am făcut
Vroiam să-i fac un semn cu mâna
Chiar atunci ați apărut
La trecerea de pietoni
Nu mai facem niciodată-așa
Și fata care o priveai să ai grijă că e fiica mea
-Buletinu să mi-l dai
-Să trăiți, nu am
-Spune pe ce stradă stai
-Tocmai mă plimbam
-Unde stai te-am întrebat
-Colo-n cartier
-Pustiule, te-am amendat
-Dar nu sunt șofer
Să vă trăiască fetița
Vă rog mult să mă scuzați
De mă uit mai un pic mai bine
Foarte bine semănați
-Lasă, nu schimba subiectul
-Spune domnu’ polițist
-Tu ai încălcat decretul
-Sunt doar un biciclist
-La trecerea de pietoni
Totdeauna să fii mai prudent
-Păi nu v-am spus, priveam la ea
D-voastră să fiți mai atent
-Buletinu să mi-l dai
-Să trăiți, nu am
-Spune pe ce stradă stai
-Tocmai mă plimbam
-Unde stai te-am întrebat
-Colo-n cartier
-Pustiule, te-am amendat
-Dar nu sunt șofer
-Buletinu să mi-l dai
-Să trăiți, nu am
-Spune pe ce stradă stai
-Tocmai mă plimbam
-Unde stai te-am întrebat
-Colo-n cartier
-Pustiule, te-am amendat
-Dar nu sunt șofer
-Buletinu să mi-l dai
-Să trăiți, nu am
-Spune pe ce stradă stai
-Tocmai mă plimbam
-Unde stai te-am întrebat
-Colo-n cartier
-Pustiule, te-am amendat
-Dar nu sunt șofer