basm romanesc – Versuri.pro

Cassa Loco - Făt Frumos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Era odată ca niciodată
Verde împărat cu o mare armată
Avea la picioare un întreg popor
Dar vai.. din cânci moștenitor!
Dar într-o zi un ghicitor veni,
Și îi spune c-o să aibă copii,
Că trebuie ca după fiecare masă,
Să intre în dormitor cu a lui împărăteasă.
Auzind acestea, plin de bărbăție
Împăratul se culcă cu Frumoasa lui soție.
După nouă luni se născu Făt Frumos
Era atât de slab ca un cal rapciugos.
Ursitoarele vorbiră că atunci când va fi mare,
Când va fi voinic gata de însurătoare
Va pleca în lume s-o găsească pe Ileana,
– „Doar nu va sta acasă să se joace cu pana!”
Timpul trecea și Făt Frumos creștea
Mândria lui tot mai mare era
Timpul a trecut mare a crescut
– „Nu e ca Sorel, veste rea s-a făcut.”
Când a simțit că pana joacă feste,
A plecat Făt Frumos ca să dea de veste,
Că a sosit clipa cea mare
Că e fecior și că vrea însurătoare.
Zis și făcut, Frumosul a plecat
Ca de obicei cu calul fermecat
Era un cal slab dar jaratec a mâncat,
În calul cu aripi s-a transformat.
Refren:
Sunt Făt Frumos și am paloșu gros
Pe Ileana o caut pe un cal rapciugos,
Sunt cel mai tare am pieptul bengos!
Bă.. Făt Frumos fii mai serios!.
Sunt Făt Frumos și am paloșu gros
Pe Ileana o caut pe un cal rapciugos,
Sunt cel mai tare am pieptul,
Bă Făt Frumos ești cam păros!.
Mergea, ce mergea și tot căuta
Era supărat pe Ileana n-o găsea!
Ajunse c-un taxi în pădurea de aramă,
Acolo era zmeul cu chiloți de damă
– „Sunt zmeul cel mic, cel mai pitic,
De-o să te întorci n-o să-ți fac nimic,
Da de vrei să treci de vrei însurătoare
Trebuie doamne să te pun la încercare.”
– „Bine băi zmeule dacă tu vrei, hai didilim ca între zmei.”
La bătut bine pe chinderul zmeu,
La luat salvarea pe derbedeu.
Se întâlni cu celălalt zmeu,
Avea ciorapi licra și putea la greu
Într-un copac s-a furișat : Fiind lutist în cap la împușcat.
Merse ce merse dădu de o vale
Pădurea de aur îi apăru în cale,
Ajunse acolo constată cu uimire
Că zmeul dormea, ce fericire!!!
Statea față în față cu zmeul cel mare
Cel mai șmenar din întreaga parcare,
Care era după tufe era constipat,
Venind înspre print călca în rahat!!!.
Refren:
Sunt Făt Frumos și am paloșu gros
Pe Ileana o caut pe un cal rapciugos,
Sunt cel mai tare am pieptul bengos!
Bă.. Făt Frumos fii mai serios!.
Sunt Făt Frumos și am paloșu gros
Pe Ileana o caut pe un cal rapciugos,
Sunt cel mai tare am pieptul,
Bă Făt Frumos ești cam păros!.
Sunt zmeul cel mare și de luptă mie dor
Pe tine părosule o să te omor,
Îți dau încă o șansă cum vrei să ne luptăm,
O. B. -uri, chiloți sau ciorapi să încercăm.
Se hotărâră în săbii se bătură
După un timp veau spume la gură
După o vreme s-au potolit,
Jucară o tablă și au adormit.
Zmeul pervers din bichini scoase un crac
Se făcu palid era de la Stomac!!!!
Dar Făt Frumos pe zmeu îl pândi
Cu mască de gaze-n păcăli
Făt Frumos își scoase ciorapul, ..
BOMBA atomică rase IRACUL!!!!!
Arma fatală tare putea!
Planca tectonică se încrețea
Ciorapul lui Fat mirosea așa tare
Zmeul lovit îi căzu la picioare
Îi taie capul senatorului zmeu
Îl puse în formol: „p-ăsta îl iau de trofeu”
Sus în castel aștepta Cosânzeana,
Era bucuroasă că îi vine banana.
La soare privea dar la dânsa ba
Sexy era în gură Avea un dinte da unul ba!
Haide Ileana, Hai nu fi tristă
Sau ți-a intrat un coșmar în batistă
Făt Frumos o aștepta călare
Racheta albă e în lansare
La palat au venit cu alai
Făt Frumos se gândea la.. „MĂLAI!!!!!!”
În Timp Au avut feti logofeti
Și-au trăit până la adânci bătrâneți!.
Refren2 :.
Era Făt Frumos cu paloșu gros
Acum e bătrân și e puturos
Cu pieptul lăsat de molie ros
Bă Făt Frumos Fii bucuros!!!.
Era Făt Frumos cu paloșu gros,
Acum e bătrân și e puturos
Cu pieptul lăsat de molie ros
Bă Făt Frumos ești piele și os

Cassa Loco - Făt-Frumos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Făt-Frumos.
Era odată, ca niciodată
Verde împărat cu o mare armată,
Avea la picioare un întreg popor
Dar vai, -Din kanți moștenitor!
Da, într-o zi un ghicitor veni
Și-i spune c-o să aibă copii,
Că trebuie ca după fiecare masă,
Să intre-n dormitor cu a lui împărăteasă.
Auzind acestea, plin de bărbăție,
Împăratul se culcă cu frumoasa lui soție,
După 9 luni se născu Făt-Frumos..
-Era atât de slab ca un cal rapciugos
Ursitoarele vorbiră că atunci când va fi mare,
Când va fi voinic gata de-nsurătoare,
Va pleca în lume s-o găsească pe Ileana
-Doar nu va sta acasă să se joace cu pana!
Timpul trecea și Făt-Frumos creștea
Mândria lui tot mai mare era
Timpu a trecut, mare s-a făcut
Nu e ca Sorel, veste rea s-a făcut
Când a simțit că pana-i joacă feste
A plecat Făt-Frumos ca să dea de veste
Dar a sosit clipa cea mare
Că-i fecior și vrea însurătoare
Zis și făcut, Frumosul a plecat
Ca de obicei cu calul fermecat
Era un cal slab, dar jaratec a mâncat..
În calul cu aripi s-a transformat!!!.
Refren:
-Sunt Făt-Frumos și-am paloșu gros,
Pe Ileana o caut pe-un cal rapciugos,
Sunt cel mai tare, am pieptul bengos..
-Băi Făt-Frumos, fii mai serios!
-Sunt Făt-Frumos și-am paloșu gros,
Pe Ileana o caut pe-un cal rapciugos,
Sunt cel mai tare, am pieptul bengos..
-Băi Făt-Frumos, ești cam păros!.
Mergea ce mergea, și tot căuta
Era supărat.. -Pe Ileana n-o găsea!!!
Ajunse c-un taxi în pădurea de aramă,
Acolo era Zmeul în chiloți de damă!
Sunt Zmeul cel mic, cel mai pitic,
De-o să te întorci, n-o să-ți fac nimic
Dar de vrei să treci, de vrei însurătoare
Trebuie domle să te pun la încercare
-Bine mai Zmeule, dacă tu vrei,
Hai ne dilim, ca între zmei!!!
L-a bătut bine pe kinderu’ zmeu,
L-a luat salvarea pe derbedeu,
Se întâlni cu celălalt Zmeu,
Avea ciorapi licra și putea la greu
Într-un copac s-a furișat,
Fiind lunetist, în cap l-a împușcat
Merseră ce merseră, dădu de o vale
Pădurea de aur îi apăru în cale
Ajunse acolo, constată cu uimire
Că zmeul dormea, ce fericire!!!!
Stătea față în față, cu Zmeul cel Mare
Cel mai șmenar din întreaga parcare
Era după tufe era constipat
Venind înspre prinț, călcă în rahat!!!.
Refren (x2).
– Sunt Zmeul cel Mare, și de luptă mi-e dor
Pe tine părosule, o să te omor
Îți dau încă o șansă, cum vrei să luptăm?
O.B.-uri, chiloți sau ciorapi să încercăm???
Se hotărâră, în săbii se bătură,
După un timp aveau spume la gură
După o vreme s-au potolit,
Jucară o tablă și au adormit
Zmeul pervers din bikini scoase-un crac
Se făcu’ palid, era de la stomac
Dar Făt-Frumos pe Zmeu îl pândi
Cu mască de gaze îl păcăli!!!
Făt-Frumos își scoase ciorapu..
-Bomba atomică rase Iracu’!!!
Arma fatală tare putea,
Placa tectonică se încrețea
Ciorapul lui Făt mirosea așa tare
Zmeul lovit îi căzu’ la picioare
Îi taie capul senatorului Zmeu’
Îl puse-n formol, -P-ăsta-l iau de trofeu!!!
Sus în castel aștepta Cosânzeana
Era bucuroasă că-i vine banana
La soare priveai dar la dânsa ba.
-Sexy era în gură, un dinte da unul ba!!!
– Haide Ileano, hai nu fi tristă,
Sau ți-a intrat un coșmar în batistă???
Făt-Frumos o aștepta călare
Racheta albă e în lansare
La palat au venit cu alai
Făt-Frumos se gândea la.. Mălăi!!!
În timp au avut feți logofeți..
Și au trăit până la adânci bătrâneți!!!!.
Era Făt-Frumos cu paloșu’ gros
Acum e bătrân și e puturos
Cu pieptul lăsat de molii e ros
-Băi Făt-Frumos, fii bucuros!!!
Era Făt-Frumos cu paloșu gros
Acum e bătrân și e puturos
Cu pieptul lăsat de molii e ros
-Băi Făt-Frumos ești piele și os!!!

Margareta Paslaru - Harap Alb

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Muzica: Ralph Siegel
Text: George Oprea.
Pe lume multe basme sunt și inimi au bătut
Mai tare inimi au bătut povestile ascultând
C-a fost cândva odată, se spune-așa
Viteaz ca nimeni altul doar el era
Și codrii de mătase colinda
Ha, ha, Harap Alb!
Iute ca vântul în noapte zbura călare
Ha, ha, Harap Alb!
Pe al său cal se-nalță, se-nalță spre soare
Toți dușmanii luptă, ohohoho!
Îi punea pe fugă, ahahaha!
El era mereu învingător
Ha, ha, Harap Alb!
Iute ca vântul în noapte zbura călare
Ha, ha, Harap Alb!
Ploi și furtuni nu-l opreau, nu-l opreau din cale
Străbătând pământul, ohohoho!
Alergând ca gândul, ahahaha!
Buni prieteni își făcea la drum
Pe lume-au fost și sunt iubiri, iar inimi au bătut
Mai tare inimi au bătut când dragostea s-a ivit
La fel ca-n poveste am întâlnit
Doi ochi fără pereche, la ei m-am oprit
Și tot ca-n basme m-am îndrăgostit
Ha, ha, Harap Alb!
Vino la mine în zbor, vino-n zbor la mine
Ha, ha, Harap Alb!
Tu dragostea să-mi aduci, dragostea în cale
Căci din depărtare, ohohoho!
Doar o sărutare, ahahaha!
De la el aștept noapte și zi
Ha, ha, Harap Alb!
Vino la mine în zbor, vino-n zbor la mine
Ha, ha, Harap Alb!
Tu dragostea să-mi aduci, dragostea în cale
Să colinzi pământul, ohoho!
Iute ca și vântul, ahahaha!
Oriunde-ai fi, la mine să te-ntorci

Mircea Manolescu - Vulpea Păcălită

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O vulpe nu ştiu unde-a auzit
Povestea cu ţăranul păcălit,
Drept care stând
Şi meditând,
Conchise logic şi firesc
Că multe se cam potrivesc.
„Hm.. e o baltă pe aici
Cu peşte mult.. şi mari şi mici..
Nişte ţărani îi pescuiesc.
Ce-ar fi să-ncerc, poate-i prostesc! ”
Deci într-o zi pe înserat
Se prefăcu c-a decedat
Exact în drum,
Dar nu ştiu cum
Ţăranul căruţaş văzând
Vulpoiul mort în praf zăcând,
Stătu în loc,
Zâmbind în barbă echivoc,
Căci vezi şi-a amintit şi el
De o poveste cam la fel.
Dorind la basmul învechit
Un alt final, mai inedit,
Îi trase bietului vulpoi,
Ce sta ca mortu’-n păpuşoi,
Un par de îl făcu grămadă..
P. S. :
Şi vulpea a ajuns.. mesadă.

Radu Gyr - Basm

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

A fost odată în basm, în baladă
o fată mică de cer şi zăpadă..
şi-un tată trudit, un biet tată
cu umbre în ladă,
cu tâmpla de cântec brumată.
Au fost odată un tată şi-o fată,
şi fata scria cu litere mari, încete..
iar tata venea seara, -n buzunar
cu portocale şi comete
şi le răsturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.
A fost o fată cu slove domoale –
şi-un tată cu stele şi portocale.
A fost odată.. a fost odată..
Fetiţa a rămas departe-n poveşti,
cu mâini de icoană curată,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti;
iar tata a murit de-atunci, nu o dată,
de-o sută, de-o mie de ori;
de-o mie de ori a fost tras pe roată,
spânzurat de-o mie de sfori..
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit în dogori,
de-o mie de ori.. de-o mie de ori..
Fata cu obraji de petală
de mult nu se mai duce la şcoală,
dar seara, când plouă mărunt
şi frunza tremură goală,
din fundul temniţei, crunt,
din moartea lui fără fund,
strigoiul tatii se scoală.
Din adânc, de sub beznă grozavă,
din smoală, din lună,
peste munţi şi păduri de otravă,
peste cetăţi şi genuni,
strigoiul tatii se scoală-n minuni
şi se-ntoarce cu urme de sânge
din lava-i străfiartă
pe uliţa moartă.
Şi-ntreabă şi plânge,
din poartă în poartă,
din uşă în uşă
şi din cenuşă în cenuşă:
– Unde-i fetiţa de-atunci?
Unde-i tăticul de-atunci?
Şi-ntrebarea cumplită
se face muget de stânci
şi catapeteasmă trăsnită
şi cutremur şi dinamită.
– Sparge-te, lacăte!
– Zidule, pleacă-te!
– Temniţă, crapă-te!
Acolo, departe-poveşti,
o fată mică de şcoală
cu obrazul lipit de fereşti,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti
aşteaptă o stea şi-o portocală
şi se roagă să plece puhoiul,
să vină acasă strigoiul.

George Coșbuc - Izvor de Apă Vie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când Prier-alb, feciorul lui Tulnic Împărat,
Din casa părintească la taberi a plecat.
În alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă,
A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă
Şi-a zis: În toată ziua poţi şti de soarta mea!
Priveşte-mi năfrămuţa, şi tu când vei vedea
Pe mijlocul ei dungă de sânge, dungă lată,
Să ştii, iubite Prier, că-s mort! şi zilnic cată
Năframa-i Prier-negru, iar când a opta zi
De sânge lată dungă pe mijloc o zări,
E mort! a zis şi-n clipă a-ncălecat feciorul.
Pe Vânteş, cal sălbatic, să-şi caute frăţiorul.
Găsindu-l într-o silhă de fagi, în stan schimbat,
La sfânta Luni se duce şi sfânta Luni i-a dat
Învăţ, să ude stanul cu stropi de apă-vie…
Aşa spun din poveste bătrânii. Din vecie
Aşa le-a rămas rostul în basme şi poveşti
Că mulţi viteji năzdrăvani şi fii împărăteşti
Cătau ori cu tovarăşi iubiţi ori numai singuri
Izvorul de apă-vie. şi spun că era-n crânguri
Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări,
Şi-un monstru sta la pază, balaur ce pe nări
Şi gură vărsa flăcări, de foc avea plămânii.
Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrânii,
Cum palidul balaur ajunse păzitor
Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor
De leac. Legenda asta eu vreau să ţi-o spun ţie,
Să vezi, ce mândru-i rostul din basm cu apă-vie!.
Pe vremea când balauri şi serbede arătări
Aveau culcuş în peşteri de munţi şi pe sub mări
De gheaţă trăiau monştrii cu forme fioroase,
Când zmei sălbatici, spaima copilelor frumoase,
Cereau în largi palute molatic adăpost:
P-acele vremuri, basmul vorbeşte, cum c-a fost
Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume,
Cum n-aveau crunt atâta toţi monştrii de pe lume!
Tiran de tot, cu moartea mai mult era dedat
Ca vârful gol de munte cu cer înnegurat,
Şi orb în judecată, sălbatic în mânie;
Ziceau oamenii ţării că nu-i creat din glie.
Şi n-are suflet, n-are nici inimă, că-n loc
De inimă el poartă un foc, demonic foc,
Ce-l arde şi-l zdrobeşte şi-n veci nu-l poate stânge,
Decât numai beţia de lacrimi şi de sânge!
Crai-Sânger! Toată lumea Crai-Sânger l-a numit.
Tot omul, care-o dată pe Sânger l-a zărit,
Cădea-n lingori şi friguri, sâlhui trăia cu anii,
Iar dacă scăpa teafăr, trei luni făcea mătănii,
Căci Sânger numai sângiuri prin lume răsădea;
El nu iubea pe nimeni şi nimeni nu-l iubea.
Mereu încreţea gene, cătând la spăzi tăişul,
Cu toată lumea largă sta Sânger de-a poncişul,
Chiar soră, fraţi şi doamnă, părinţii i-au fugit
De groaza lui pe lume. Căci nu s-a pomenit
Alt om ca el; nici fiară n-a fost aşa ca dânsul,
Căci el a fost Crai-Sânger ce n-a cunoscut plânsul.
Ci spun că Sânger, totuşi, iubiri mai cunoştea,
Căci el avea o fată, pe Lina, şi-o iubea
Cu patimă. Dar Lina de fel n-a fost ca Sânger:
Frumoasă era, blândă, cu sufletul de înger.
Şi n-a fost decât roabă! Căci Sânger a zidit
Un turn cu temelia din piatră de granit,
Cu porţi de aur gemeni, şi-n turn a pus pe Lina:
Ea n-avea nici un umblet afară din grădina
Tătâne-său, nici oameni la dânsa nu s-au dus,
Căci dusul era moarte. şi crudul crai a pus
În preabătul grădinii pândaş, iară pândaşul
Nici somn n-avea, nici pace, căci Sânger, pătimaşul,
A prins de la o vreme pe-argat a-l bănui,
A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui,
Să-i spună ce om are cărări de turn aproape?
Şi spun că, mai la capăt argatul, ca să scape
De-atâta bănuire, i-a spus neadevăr,
Că-n toată noaptea vine la fată Calapăr.
Şi-atunci, cum a fost Sânger om negru de furtună,
Om care-şi făcea lege din cea mai grea minciună,
Roşi până la creştet şi, negru de turbat,
A-nfipt recele paloş în palidul argat,
Sfărmându-l bucăţele cu spada şi toporul.
Aşa! Pe rând cu toate! Să prind acum feciorul!
A zis, şi-a dat poruncă, şi servii dinadins
Umblau din casă-n casă, pe Calapăr l-au prins
Şi l-au tăiat din spade şi l-au străpuns cu suliţe
Şi l-au legat de coama fugarilor, pe uliţe
Trăgându-i mişeleşte cadavrul ţăndărit,
Până oasele pe drumuri de-arbust s-au fărâmat.
Căci astfel era Sânger; spun basmele de dânsul,
Că-n toată-a lui viaţă el n-a cunoscut plânsul!
De-atunci s-a trezit lumea în alt amar de munci.
În preabătul grădinii lui Sânger-Crai de-atunci
La pază n-a stat nimeni, dar servi au stat la pază
Prin tot cuprinsul ţării, să prindă şi să vază
Feciori vorbind cu fete; cum basmele ne spun
Nici nu ştia ce face Crai-Sânger de nebun!
Şi, cât a fost crăimea de-ntinsă şi de lată
N-a mai rămas un singur fecior, măcar o fată
N-a mai rămas, căci servii, nebuni într-adevăr,
În tot feciorul ţării vedeau un Calapăr
Şi-n orişicare fată, de crime-aveau oglindă,
Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca să-i prindă.
Apoi a dat Crai-Sânger porunci, de-au năruit
Întregul turn, cu zidul din piatră de granit,
A spart chilii frumoase şi-a rupt porţile gemeni,
Făcând zidirea toată pământului asemeni.
Şi-n loc de turn, acolo el a durat prinsori;
A pus la lucruri grele pe fete şi feciori,
Siliţi au fost să lucreze, muncind din greu cu anii,
Şireag întins de temniţe, tot pentru ei, sărmanii!
Iar Linei, ca la fete, cari poartă într-ascuns
Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns
Cosiţele, ca astfel mai tare să o doară,
Dând semne biata fată că nu-i mai mult fecioară
Şi-aşa batjocorind-o, cum n-a putut mai laş,
Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oraş
Cu zgomote şi chiot de-o lume păgânească!
Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca să-i amărască
Mai greu sfârşitul vieţii, la servi porunci a dat
S-o ducă-n silhe negre, s-o piardă-n codru lat,
Căci astfel era Sânger; mai monstru decât dânsul
N-a fost vrun om; pe lume, el n-a cunoscut plânsul.
Trei zile lungi în codru noptatic s-a luptat
Cu temere şi tremur copila. I-au legat
Picioarele cu lanţuri, să nu-şi strămute locul;
Zăcea pe glii, aprinsă de sete, cum e focul;
De-aprins, căci setea numai, grea sete ucidea
Pe fata lui Crai-Sânger. şi biata, cum plângea
Vărsând din ochi albaştri de lacrimi mari o vale,
Veni pe gând să bea din lacrimile sale,
Şi-a zis cu gemet aspru: Vai, Doamne, văd că-i scris,
Să mor cum nu mai moare alt om! Căci arse mi-s
De largi văpăi plămânii şi buzele-mi albastre!
Să fiu de-acuma hrană pădurilor sihastre
Şi vremurilor grele! Să n-am eu nici sălaş,
Nici preoţi; numai lupii, de sângiuri pătimaşi,
Să-mi sfârtece cadavrul, şi corbii duşi de vânturi
Să împartă-a mele oase pe-o mie de pământuri!
Oh, Doamne! Tu eşti mare, eşti bun şi-ndurător,
Oh, nu mă lăsa-n umbra pădurilor să mor,
De fiare sfâşiată. şi plânge; precum plânge,
Pe palme adună lacrimi şi ca-n pahar le strânge
Mai multe, tot mai multe; al ochilor potop
Se varsă nebunatic în stropi, dar nici un strop
Nu pierde cărăruşa spre palmele vecine.
Când palmele-mbinate de lacrămi au fost pline,
Copila blând se-ndoaie, din greu a suspinat,
Apoi bău din lacrimi. De-abia i-a lunecat
În piept ultimul picur, de-abia se prăvăleşte
Cel strop rămas pe palmă, când Lina şi simţeşte,
Că lumea ei se-ntoarce, că genele-i s-ating:
Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling,
Pe frunte-i cade bură; din braţe-i curg şiroaie,
Şi pieptul rourează, din păr îi cade ploaie
Şi hainele-i se îngreună, tot trupul e părău,
Căci membrele sub apă topindu-se mereu
Fac trupul să tot scadă în şipot, în păraie;
Şi-n două, trei clipite, copila cea bălaie
Rămase numai urmă de-un limpede izvor
Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor.
Un şopot lin, ce pare că spune tot de dânsul,
De Sânger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plânsul.
Dar Sânger-Crai, tiranul, din ce era nebun
Mai mult înnebunise. Aşa vorbesc şi spun
Poveştile, că-n urmă mustrarea conştiinţei
S-a prins de el; sălbatic crâşca din dinţi, cât dinţii
Sudori storceau de sânge, dar nu-i părea lui rău
De-atâtea mari ucideri, de-ntreg trecutul său,
Ci numai pentru fată simţea mustrare dânsul,
Dar nu plângea, că-n viaţă el n-a ştiut ce-i plânsul.
Şi, ca să-şi amăgească mustrările din piept,
El a chemat la curte pe cel mai înţelept
Din câţi ştiau să-ţi afle pe stele soarta toată
Şi-acela, prin văzduhuri trecându-şi ochii roată,
Prin zece nopţi de-a rândul mari taine le-a pătruns
Şi-n urmă lui Crai-Sânger aşa i-a dat răspuns:
O, stea văd eu pe ceruri, cu semne de repaos…
În pieptu-ţi furtunatic lipseşte-un larg adaos
De linişte şi pace, Crai-Sânger! şi din stea
Citesc acel adaos. Când nu vei mai avea
În tot cuprinsul ţării nici măcar o săgeată,
Când orice fel de armă prin ţara ta cea lată
Nu va mai fi nici paloş, nici spadă şi topor;
Când liber va fi-n drumuri oricare călător
Şi nu se va mai teme de nopţi şi căi înguste,
Când zece sărindare şi zece sărăcuste
Plini-vei pentru Lina: scăpat vei fi atunci
De chinul tău, o parte tu pierde-vei din munci!
Atâta-i tot; fă toate, Crai-Sânger, bagă seamă
Şi fă; când vei fi gata, atuncea tu mă cheamă
De nou, să cat voinţa puterilor de sus.
Aşa i-a zis. Iar Sânger pe cugete s-a pus,
Şi nu-i venea să facă, la cruci de drum sta dânsul,
Căci Sânger era craiul ce n-a ştiut ce-i plânsul.
Dar a făcut el totuşi. Din fiece palat
Şi fiece colibă a pus de-au adunat
Săgeţi şi lănci şi suliţe şi spade înveninate
Şi paloşe, topoare de-oţel, şi le-au pus toate
Pe zece mii de care, la fiecare car
Perechi tot câte patru de bivoli înjugară
Şi, două luni de-a rândul mergând, în depărtare
Le-au dus la mări afunde şi le-au zvârlit în mare.
Apoi au prins să sune mari clopote întins
Şi jalnic, prin biserici pe preoţi au aprins
Făcliile de ceară din sfeşnice-aurite,
Din turn răsuna toaca, prin tinzi împodobite
Treceau în rând cădelniţe cu fumul lor domol,
Iar sfânta rugăciune curgea de la pristol:
Erau pentru copila lui Sânger sărindare.
A dat apoi drum liber drumaşilor, cărare
La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat
Şi-n urmă pe ceteţul de stele l-a chemat.
Acela, dac-aude, că simte încă grele
Mustrări în suflet Sânger, de nou privi la stele,
Şi, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap,
A zis: Stăpâne! Iartă, dar nu pot să te scap
De chinul tău sălbatic, pe câtă vreme-n ţară
Mai este încă-un paloş! Când servii tăi legară
Pe Lina şi-o duseră în codru, au pierdut
Un paloş ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut,
În ce loc e; dar pleacă, stăpâne, însuţi pleacă
Şi caută-acela paloş şi dă porunci să-l facă
Bucăţi, a lui cenuşă s-o volbure pe vânt,
Aşa să-ţi piară chinul, cum piere pe pământ
Cenuşa-nvolburată! La paloş dar! printr-însul
Un leac vei afla, doamne, şi-acela leac e: plânsul!.
În zori de zi Crai-Sânger spre crânguri a plecat
Să caute paloş. Chinul atât a măcinat
Puterile-i cât searbăd d-abia îşi trăgăna traiul,
Aşa de mult slăbise în scurtă vreme craiul.
Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu,
Prin silhe mari, cu ochii bătând suişul greu
Al codrilor sălbatici, pe căi şi sub căruntul
Desimilor un paloş căutând cu de-amănuntul.
Şi, cum păşea cu silă, el tot părea scăldat,
Şi-n alb de ochi un purpur de sânge-i s-a lăsat
Şi-un purpur de stropi roşii s-a pus pe-a sale gingini,
Iar faţa lui primise color ca de funingini:
Un monstru părea, fiară, un tip întunecos,
Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hâdos!
Mergând aşa, pe vremea când soarele se-ngână
Cu noaptea, a dat Sânger cu ochii de-o fântână
Şi, căci i-au ars plămânii de sete, a băut
Din apele curate, ci Doamne! n-a ştiut,
Că bea schimbate lacrimi a Linei şi bea sânge
Din fată-sa, şi iată! El bea şi-ncepe a plânge!
El, crudul şi tiranul, ce-atâtea vieţi a stins
Şi-a fost născut pe lume să nu cunoască plâns
Şi milă, el acuma în ochii săi simţeşte
Potop întreg, sub plângeri gândeai că se topeşte;
Atât era de gemet înfrânt şi abătut,
Că orice om atuncea, de cumva-ar fi văzut
Pe crai, putea să jure, că nu-i acela dânsul
Nu el e Sânger, craiul ce n-a cunoscut plânsul!.
Oh! N-avea ce să caute mai mult în codru des
Pierdutul paloş! Craiul atunci a înţeles
De prima oară-n viaţă, că-n plânset sta balsamul
Durerii, şi de-aceea tiran lucră tiranul,
Căci nu cunoaşte lacrimi: iar cei care nu plâng
Sunt tot acelaşi suflet cu fiarele din crâng!
Atunci de prima oară, cu sfântă limpezime,
În ochi i se desfăşură întregile lui crime:
El vede morţi cari zbiară şi braţe reci întind;
Feciori ucişi se-nalţă şi-l blestemă murind,
Iar dintre ei mai palid şi plin de răni s-arată
Acel ucis pe uliţe de cai sumeţi; o ceată
De mame vin, cu pruncii străpunşi pe sânul drag;
Şi fete vin şiraguri, ci-n ultimul şirag
Mai mult răzbunătoare şi cruntă dintre fete
Apare-n trup cu lanţuri, un cap orfan de plete,
Şi Doamne! Craiul închide cu groază ochii săi;
Cunoaşte ce nemernic a fost şi, de văpăi
Cuprins, mai tare plânge şi-l arde-n suflet vina,
Când ştie că izvorul e Lina! şi pe Lina
Ar vrea s-o mai cuprindă, s-o strângă-n al său braţ
Şi-atunci, ca niciodată, din ochii lăcrimaţi
Încep a pocni flăcări, pe nări şi de pe gură
Şiroi curgea de pară, scântei o mie cură
Din barba lui, şi dinţii de jar i se prefac,
Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se îmbrac
Şi gheare-i cresc la mâini şi la picioare gheare,
Limbi mari acum învârte şi colţi are de fiare!
Crud monstru între oameni, pedepse l-au ajuns
Şi-acela tip sălbatec a fost numai răspuns
Pornirii lui de monstru! Sa-l ştie toţi, ca dânsul
A fost un crai sălbatic, ce n-a cunoscut plânsul!.
A fost demult odată, spun oameni, un izvor
Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor;
Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,
Căci cine bea din ele oricând putea să scape
Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,
Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,
Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie
Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.
Mai spun că sta balaur acolo şi păzea
Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea
Cu braţul său învinge, cu arma omenească
Era peste putinţă vrun om să-l biruiască,
Ci numai cu mătănii şi sfinte rugăciuni
Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni…
Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare
Că-i sec de tot: şi totuşi, în piept tot omul are
Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea:
E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea,
Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:
Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!

Ion Creanga feat A - Harap Alb

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Primind cartea de la împăratul Verde, craiul cu trei feciori le aduce la cunoștință acestora faptul că unul dintre ei urmează să meargă la Verde Împărat spre a-i urma la tron. Craiul îi pune unei probe de curaj pe băieți și numai cel mic dă dovadă de curaj. Acesta, sfătuit de Sf. Duminică, cere tatălui său calul, armele și hainele de mire ale acestuia. Înainte de a porni la drum, mezinul este sfătuit să se ferească de omul Roș și mai ales de cel Spân. După ce pleacă, tânărul rătăcește într-o pădure și-i iese în cale tocmai un spân, care-și oferă serviciile. După două respingeri, spânul este acceptat, mai cu seamă că apărea cu înfățișarea schimbată. Prin șiretenie, Spânul îl obligă pe Harap-Alb să-i jure supunere, iar rolurile se inversează. Ajunși la curtea lui Verde Împărat, Spânul este primit cu cinstea cuvenită succesorului, în timp ce Harap-Alb este trimis la grajd, unde urma să îndeplinească porunca Spânului: să îngrijești de calul meu ca de ochii din cap. De acum vor urma cele mai grele încercări pentru a satisface cererile împăratului, dar și cu gândul că adevăratul nepot al împăratului va muri. Prima probă constă în aducerea de salate din Grădina Ursului. Cu ajutorul Sf. Duminici, căruia tânărul îi dăduse de pomană, ursul fioros este adormit și Harap-Alb duce salatele la împărăție. Următoarea probă, mai dificilă, constă în aducerea pielii unui cerb, bătute cu pietre scumpe. Și de asta dată, sluga stăpânului este ajutată de Sf. Duminică. În ultima probă, cea mai grea, Harap Alb este trimis să o caute pe fata împăratului Roș. Pe drum, tânărul întâlnește o nuntă de furnici trecând un pod. Pentru că nu le-a strivit, ci a trecut prin apă, o furnică îi dăruiește o aripă miraculoasă a cărei aprindere ar fi atras venirea în ajutor a furnicilor. De la crăiasa albinelor primește, de asemenea, o aripă pentru că le ajutase, improvizându-le un stup.
După aceste două întâlniri aflate sub semnul fantasticului, urmează alte câteva, în timpul cărora se va constitui o ceată tare ciudată. Momentele care urmează constituie o abatere de la una din trăsăturile folclorului românesc și anume armonia dintre etic și estetic, în sensul că, de regulă, personajele care simbolizează binele, adevărul și dreptatea sunt și de-o exemplară frumusețe fizică, în timp ce forțele răului sunt hidoase, monstruoase, caricaturale. Este vorba de niște apariții cu totul neobișnuite, aflate sub semnul hiperbolei de tip grotesc: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Gerilă are o înfățișare ceva de speriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase. Alt personaj, Flămânzilă, era o namilă de om care mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci mai striga în gura mare că moare de foame. Personajul complementar lui Flămânzilă este Setilă, care se usca de sete deși bea apă de la 24 de iazuri. Ochilă este înzestrat cu un singur ochi, mare cât o sită prin care vedea zi și noapte numai când îl ținea închis. Păsări-Lăți-Lungilă simbolizează tripla posibilitate de adaptare; întinzându-se putea ajunge oriunde. Toți aceștia apar la momentul potrivit, ajutându-l pe Harap-Alb să iasă din cursele întinse de împăratul Roș, care nu avea de gând să își dea fata în mâna unei asemenea adunături. Întreaga trupă este găzduită într-o casă de aramă, care la porunca împăratului este încinsă, cei dinăuntru scăpând doar la intervenția lui Gerilă. Acesta preface căldura într-un frig cumplit, iar dimineața toți sunt găsiți clănțănind din dinți, amarnic, spre mirarea și mânia împăratului, care încearcă să îi piardă pe neobișnuiții petitori cerându-le să mănânce și să bea în cantități uriașe. Ceata este salvată acuma de Flămânzilă și Setilă.
Într-o altă încercare, Harap-Alb este ajutat de furnici, care apar în urma arderii aripii miraculoase; furnicile aleg macul de-o parte fir de fir și nisipul de-altă parte. Proba următoare constă în păzirea fetei lui Roș Împărat pe timpul nopții. Acesta, deși se preface în pasăre și fuge neobservată, este până la urmă găsită de Păsări-Lăți-Lungilă după Lună. Harap-Alb reușește să treacă și de ultima probă, cu ajutorul crăiesei albinelor, care o distinge pe fata de împărat de fata luată de suflet, dar cu o înfățișare identică. Pornirea spre curtea împăratului Verde este întârziată de o ultimă încercare inițiată de fată, care-și pune turturica să se întreacă cu calul lui Harap-Alb, pentru a aduce 3 micele de măr dulce, apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Calul este cel care câștigă. La un moment dat, însoțitorii lui Harap-Alb vor pleca, drumul spre Verde Împărat fiind parcurs doar de tânăr și fată. Cei doi tineri se îndrăgostesc, astfel că lui Harap-Alb îi va veni greu să dea fata Spânului. La vederea fetei, împăratul, odată se repede să o ia în brațe de pe cal, dar fata îl respinge, motivând că a venit pentru Harap-Alb, adevăratul nepot al împăratului Verde. Spânul îl decapitează pe Harap-Alb și este pedepsit de calul acestuia. Tânărul este readus la viață și totul se termină cu o nuntă. Este evidentă schema clasică a basmului popular, în care binele învinge răul, după multe și grele încercări. De factură folclorică sunt, de asemenea, motivele narative tipice: călătoria, înzestrarea cu unelte și instrumente magice (hainele, armele și calul curajos, pe care le dobândește eroul), vicleșugul (Spânul își înșală victima), încercările grele (trecute de erou), demascarea falsului erou, pedeapsa, căsătoria; personajele (împărați, uriași); ajutoarele (calul năzdrăvan, Sf. Duminică, uriașii); elemente magice (apa vie, apa moartă); limbajul oral, cu expresii și formule caracteristice. Structura generală a basmului ascunde însă simboluri profunde.
Ca și Nică din Amintiri, personajul se angajează într-o aventură a cunoașterii, a luării în stăpânire a realului, întâmpinând obstacole și primejdii care vor fi în cele din urmă învinse. Senzația este de permanentă pendulare între real și fantastic. Deși basmul începe cu formula Amu cica era odată, întâmplările par să se fi petrecut de curând, într-o lume cunoscută. Specificul fantasticului este un element al originalității lui Ion Creangă. În Povestea lui Harap-Alb, lumea este umanizată; dacă în basmele populare, personajele nu suportă o diferențiere psihică, socială și națională, Creangă le surprinde în mod realist, le diferențiază din punct de vedere psihologic, le autohtonizează (limbaj, gestică, comportamente), localizându-le în lumea țărănească. Atunci când este prezentată fapta bună a lui Harap-Alb, care improvizează un stup de albine, autorul insistă asupra unor detalii care, aparent, nu au nicio legătură cu acțiunea principală, dar contribuie semnificativ la relevarea unor trăsături definitorii ale personajului. Personajele sunt astfel caracterizate, încât cititorul și le poate reprezenta cu ușurință, ceea ce înseamnă o distanțare față de folclor, unde, de regulă, trăsăturile sunt generale, fiind exprimate, de cele mai multe ori, prin superlative de tipul: ca la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Observația este relevantă mai ales în cazul celor mai mici apariții bizare, care-l ajută pe Harap-Alb în încercările la care e supus. Acțiunea oscilează între real și fantastic, mai ales că personajele respectă caracteristicile unor ființe obișnuite pentru că timpul trece, ei se gândesc la descendenți.
De altfel, acesta este chiar motivul începerii aventurilor, iar drumul presărat cu primejdii devine o probă inițiatică. Ca în orice basm, numărul trei este magic: fiii craiului sunt trei, dar numai al treilea se dovedește a fi capabil să treacă dincolo de limitele realului. Mai mult, el este predestinat (Sf. Duminică: ție ți-a fost scris de sus să-ți fie dată această cinste). Harap-Alb capătă instrumentele necesare izbânzii, Sf. Duminică, prin puterile ei magice îl ajută să se aventureze în cunoașterea vieții. Calul are puterea de a se metamorfoza, mâncând jăratic, se regenerează și-l transportă pe erou în călătoria sa fantastică. Narațiunea (alt element al originalității) se caracterizează prin rapiditate, aglomerare verbală, individualizarea acțiunilor și personajelor, frecvența dialogului. Limbajul oral, cu aparențele lipsei totale a elaborării este spontan, ca și cum scriitorul ar fi un vorbitor care improvizează, vorbind în mod curent și fără efort cum îi vine la gură fără a părea să dea vreo atenție selectării cuvintelor, respectării regulilor gramaticale sau topicii obișnuite. Stilul lui Creangă este cel colocvial, iar aparența de spontaneitate este rezultatul unei elaborări trudnice. Oralitatea înseamnă un tot în care conviețuiesc elemente fără legătură vizibile. Ceea ce în stilul cult este o greșeală, în cel oral devine calitate. Un exemplu este și narativ care creează un efect de insistență, de menținere în starea activă a cititorului sau ascultătorului.
Semnificativ este chiar începutul basmului: Amu cica era odată un crai și craiul și împăratul și împăratul Verde. Stilul oral înseamnă și predilecția pentru folosirea interjecțiilor (mai), a exclamațiilor (ptiu drace!), a interogațiilor (Ei, apoi, saga vă pare), a frazelor rimate și versurilor populare (De-ar știi omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzii). Uneori se folosesc locuțiunile, de regulă, foarte expresive; în loc să folosească un verb banal (îmbolnăvindu-se), naratorul se gândește la o locuțiune cu un evident impact afectiv și emoțional: căzând la zăcare. Expresive sunt și formele inverse ale verbelor: înțelesă-ți, rămere-aș păgubaș. Ion Creangă se deosebește de povestitorul popular prin aglomerarea zicerilor tipice (apără-mă de găini că de câini nu mă tem; să trăiască trei zile cu ce-a de alaltăieri), reflecțiile satirice: Lumea asta e pe dos, / Toate merg cu capu-n jos, / Puțini suie, mulți coboară, / Unul macină la moară. Originalitatea lui Ion Creangă este determinată și de nota comică. Deși aventurile țin de senzațional, voia bună nu lipsește, fiind chiar molipsitoare, iar mijloacele prin care se realizează sunt diverse: diminutive cu valoare augmentativă (Atunci Gerilă sufla cu buzisoarele lui cele iscusite), portrete caricaturale (Gerilă, Ochilă, etc), ironia (împăratul Roș este vestit pentru bunătatea lui nemaipomenită), zeflemeaua (tare-mi ești drag, te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi), vorbe de duh (Da-i cu cinstea, repară rușinea), scene comice (aparițiile celor cinci uriași).
Semnificația numelui Harap-Alb: Harap = persoană de culoare neagră, servitor; realizează un oximoron împreună cu alb. Tânărul crai, alb, devine harap, adică slugă, servitor. Contrastul alb-negru sugerează o schimbare clară a statutului, dar și o personalitate cu o evoluție surprinzătoare. Harap-Alb trece probele inițiatice, ajunge împărat și se căsătorește cu o fată de împărat. Evoluția sa presupune o proiectare în timpul mitic: tovarășii săi cu puteri fantastice, cunoaște animale fantastice, fata îl readuce la viață cu ajutorul apei vii, timpul curge fără oprire, la infinit (Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă). Doar povestitorul iese din spațiul povestirii și noi odată cu el: Iar pe la noi, cine are bani, bea și mănâncă!

Tudor Arghezi - Făt-Frumos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zărește nicăierea,
Oricât și-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Munții pustii, cu piscurile câtă
Mâhniți, din cer în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puțin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.
Cântecul lui, de care țara toată
Era învăluită ca-ntr-un vis,
De sta și ochiul șoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodată.
S-a rupt din codri, s-a pierdut din șes
Și, goală ca de suflet, tristă, țara
Nu mai găsește parcă-nțeles:
De ce e ziuă și se lasă seara.
Fluierul lui cânta și-n cingătoare,
Și zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori și de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.
Se deșteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrăgosteau la cântecele sale
Și se simțeau logodnicii ușori
Și mai frumoși, călcând în iarba moale.
Împrietenit cu cerbii și mistreții
Și nins cu fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca niște fete
Și cu sfiala dulce-a tinereții.
Unde-a plecat că n-are nimeni știre
Fătul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaștri, plini ca de mărgele,
Și cu sprânceană-n jurul lor subțire?
A coborât din munți, pe stânci, călare,
Și patru nopți a scăpărat pământul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea și vântul.
Și luându-și fluier, însă și secure,
Și arme grele-n mâna lui ușoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Și ca un fulger purtător de soare.
El străbătu întreaga țară,
Iar Dunărea nevrând să-i facă loc
O spintecă, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde și cu coifu-afară.
Și s-ar fi zis că negrul armăsar,
Cu nările suflând la fața apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,
Pe un trimis al lui Traian și-al Papei.
Neamul ursuz din țărmul de sub lună,
Neam trist, urât, și hâd și sângeros,
Amenințase doinele lui Făt-Frumos,
Mândria lui și voia lui cea bună.
Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simți, din sânge, flăcări că se-adună,
Și-n glas, în vorbe, -n pâine și pământ,
Dogoarea cerului străbună.
Și o lumină nouă-n viața lui,
Și o chemare din țării și noapte –
Și-n toate glasul nu știa al cui,
Și un îndemn de semne și de șoapte.
Nemaiștiute, nemaiîncercate
Ce se iscau și se topeau în salbe,
Că lua văzduhul chipuri aripate
Și se-ngroșau într-însul forțe albe.
Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, și-o zare
Era ca o țipsie izbită de săgeți.
Murmur de fier și șuier de urale,
Într-o urzire crâncenă de vieți,
De lănci împiedicate în zăbale.
Acum s-a dus dușmanul să-l răpuie:
Ori să-l înece-n sânge și-n vâltoare,
Ori bezna lui zidită să descuie –
În stare și de milă, dar și de necruțare -.
Cum va voi, căci vrednicul urmaș
Al lui Ștefan și Țepeș împreună,
Ridică și altare din stei pentru vrăjmaș,
Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.
Tu, țara, -așteaptă cântecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniștit,
Din răsăritul mare-n asfințit,
De la hotar până-n hotar.

Alexandru Andries - Balaurul Verde #2

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe o câmpie, un balaur verde
De o mie de ani domnițe fura.
Avea un castel și acolo, probabil, le încuia.
Dar Făt-Frumos cu sabia de piatră
Fără-ntârziere fu informat,
Încălecă, ziua bună își luă și porni imediat.
Porni la luptă, păi sigur că da!
Balaurul verde de departe îl vede
Și imediat își face un plan,
Dar îl mai lasă să se apropie preț de un an.
Apoi îl înșfacă fără vorbă multă
Și-i strigă în față:
„Ce vrei, ce poftești?”
Făt-Frumos îi răspunde abil, evaziv: „Mata cine ești?”
„Cine ești dumneata?
Cine ești dumneata, spune
Cine ești dumneata? Cine te crezi?
Cine ești dumneata? Spune dom’ne, spune cine ești, da?”
Cine ești dumneata?”.
Balaurul spune: „Păi eu sunt balaur
Și domnițe fur de o mie de ani,
Da-n timpul meu liber mai muncesc pe ici-colo, mai fac niște bani.
Pe ele le țin în castel, vezi bine,
Le dau drumul în curte când se încălzesc
Le dau educație, masă și casă, și le și iubesc!”
Spunea balaurul, uite-așa spunea..
„Da’ mai vreau să știu”, Făt-Frumos îl întreabă,
„Dacă sunt libere să facă ce vor,
Să se-organizeze, să țină ședințe, să muncească cu spor?”
„Vai, cum să nu?”, balaurul spune,
„Le-am dat voie să aibă Comitet de Apel,
Când nu le place treaba cum merge, mă anunță prin el”.
Spunea balaurul.
„Acum să știi”, Făt-Frumos mai zice,
„Să te-omor venisem, drept să îți spun,
Dar n-o mai fac, fiindcă văd că ești un balaur bun! Bun?
Aici voi rămâne, ca să mă asigur
Că în timp nimic nu se va schimba,
Și-n ceea ce privește domnițele multe, te voi ajuta!
Să nu te gândești la ceva necinstit,
Pe poziții vom fi de egalitate
Și-n ceea ce privește domnițele multe.. jumate-jumate!”
„Eu voi fura domnițe”, balaurul spune,
„Iar tu în castel le vei păzi,
Productivitatea întregii-întreprinderi astfel va spori!”