Ion Creanga feat A – Harap Alb

Primind cartea de la împăratul Verde, craiul cu trei feciori le aduce la cunoștință acestora faptul că unul dintre ei urmează să meargă la Verde Împărat spre a-i urma la tron. Craiul îi pune unei probe de curaj pe băieți și numai cel mic dă dovadă de curaj. Acesta, sfătuit de Sf. Duminică, cere tatălui său calul, armele și hainele de mire ale acestuia. Înainte de a porni la drum, mezinul este sfătuit să se ferească de omul Roș și mai ales de cel Spân. După ce pleacă, tânărul rătăcește într-o pădure și-i iese în cale tocmai un spân, care-și oferă serviciile. După două respingeri, spânul este acceptat, mai cu seamă că apărea cu înfățișarea schimbată. Prin șiretenie, Spânul îl obligă pe Harap-Alb să-i jure supunere, iar rolurile se inversează. Ajunși la curtea lui Verde Împărat, Spânul este primit cu cinstea cuvenită succesorului, în timp ce Harap-Alb este trimis la grajd, unde urma să îndeplinească porunca Spânului: să îngrijești de calul meu ca de ochii din cap. De acum vor urma cele mai grele încercări pentru a satisface cererile împăratului, dar și cu gândul că adevăratul nepot al împăratului va muri. Prima probă constă în aducerea de salate din Grădina Ursului. Cu ajutorul Sf. Duminici, căruia tânărul îi dăduse de pomană, ursul fioros este adormit și Harap-Alb duce salatele la împărăție. Următoarea probă, mai dificilă, constă în aducerea pielii unui cerb, bătute cu pietre scumpe. Și de asta dată, sluga stăpânului este ajutată de Sf. Duminică. În ultima probă, cea mai grea, Harap Alb este trimis să o caute pe fata împăratului Roș. Pe drum, tânărul întâlnește o nuntă de furnici trecând un pod. Pentru că nu le-a strivit, ci a trecut prin apă, o furnică îi dăruiește o aripă miraculoasă a cărei aprindere ar fi atras venirea în ajutor a furnicilor. De la crăiasa albinelor primește, de asemenea, o aripă pentru că le ajutase, improvizându-le un stup.
După aceste două întâlniri aflate sub semnul fantasticului, urmează alte câteva, în timpul cărora se va constitui o ceată tare ciudată. Momentele care urmează constituie o abatere de la una din trăsăturile folclorului românesc și anume armonia dintre etic și estetic, în sensul că, de regulă, personajele care simbolizează binele, adevărul și dreptatea sunt și de-o exemplară frumusețe fizică, în timp ce forțele răului sunt hidoase, monstruoase, caricaturale. Este vorba de niște apariții cu totul neobișnuite, aflate sub semnul hiperbolei de tip grotesc: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Gerilă are o înfățișare ceva de speriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase. Alt personaj, Flămânzilă, era o namilă de om care mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci mai striga în gura mare că moare de foame. Personajul complementar lui Flămânzilă este Setilă, care se usca de sete deși bea apă de la 24 de iazuri. Ochilă este înzestrat cu un singur ochi, mare cât o sită prin care vedea zi și noapte numai când îl ținea închis. Păsări-Lăți-Lungilă simbolizează tripla posibilitate de adaptare; întinzându-se putea ajunge oriunde. Toți aceștia apar la momentul potrivit, ajutându-l pe Harap-Alb să iasă din cursele întinse de împăratul Roș, care nu avea de gând să își dea fata în mâna unei asemenea adunături. Întreaga trupă este găzduită într-o casă de aramă, care la porunca împăratului este încinsă, cei dinăuntru scăpând doar la intervenția lui Gerilă. Acesta preface căldura într-un frig cumplit, iar dimineața toți sunt găsiți clănțănind din dinți, amarnic, spre mirarea și mânia împăratului, care încearcă să îi piardă pe neobișnuiții petitori cerându-le să mănânce și să bea în cantități uriașe. Ceata este salvată acuma de Flămânzilă și Setilă.
Într-o altă încercare, Harap-Alb este ajutat de furnici, care apar în urma arderii aripii miraculoase; furnicile aleg macul de-o parte fir de fir și nisipul de-altă parte. Proba următoare constă în păzirea fetei lui Roș Împărat pe timpul nopții. Acesta, deși se preface în pasăre și fuge neobservată, este până la urmă găsită de Păsări-Lăți-Lungilă după Lună. Harap-Alb reușește să treacă și de ultima probă, cu ajutorul crăiesei albinelor, care o distinge pe fata de împărat de fata luată de suflet, dar cu o înfățișare identică. Pornirea spre curtea împăratului Verde este întârziată de o ultimă încercare inițiată de fată, care-și pune turturica să se întreacă cu calul lui Harap-Alb, pentru a aduce 3 micele de măr dulce, apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Calul este cel care câștigă. La un moment dat, însoțitorii lui Harap-Alb vor pleca, drumul spre Verde Împărat fiind parcurs doar de tânăr și fată. Cei doi tineri se îndrăgostesc, astfel că lui Harap-Alb îi va veni greu să dea fata Spânului. La vederea fetei, împăratul, odată se repede să o ia în brațe de pe cal, dar fata îl respinge, motivând că a venit pentru Harap-Alb, adevăratul nepot al împăratului Verde. Spânul îl decapitează pe Harap-Alb și este pedepsit de calul acestuia. Tânărul este readus la viață și totul se termină cu o nuntă. Este evidentă schema clasică a basmului popular, în care binele învinge răul, după multe și grele încercări. De factură folclorică sunt, de asemenea, motivele narative tipice: călătoria, înzestrarea cu unelte și instrumente magice (hainele, armele și calul curajos, pe care le dobândește eroul), vicleșugul (Spânul își înșală victima), încercările grele (trecute de erou), demascarea falsului erou, pedeapsa, căsătoria; personajele (împărați, uriași); ajutoarele (calul năzdrăvan, Sf. Duminică, uriașii); elemente magice (apa vie, apa moartă); limbajul oral, cu expresii și formule caracteristice. Structura generală a basmului ascunde însă simboluri profunde.
Ca și Nică din Amintiri, personajul se angajează într-o aventură a cunoașterii, a luării în stăpânire a realului, întâmpinând obstacole și primejdii care vor fi în cele din urmă învinse. Senzația este de permanentă pendulare între real și fantastic. Deși basmul începe cu formula Amu cica era odată, întâmplările par să se fi petrecut de curând, într-o lume cunoscută. Specificul fantasticului este un element al originalității lui Ion Creangă. În Povestea lui Harap-Alb, lumea este umanizată; dacă în basmele populare, personajele nu suportă o diferențiere psihică, socială și națională, Creangă le surprinde în mod realist, le diferențiază din punct de vedere psihologic, le autohtonizează (limbaj, gestică, comportamente), localizându-le în lumea țărănească. Atunci când este prezentată fapta bună a lui Harap-Alb, care improvizează un stup de albine, autorul insistă asupra unor detalii care, aparent, nu au nicio legătură cu acțiunea principală, dar contribuie semnificativ la relevarea unor trăsături definitorii ale personajului. Personajele sunt astfel caracterizate, încât cititorul și le poate reprezenta cu ușurință, ceea ce înseamnă o distanțare față de folclor, unde, de regulă, trăsăturile sunt generale, fiind exprimate, de cele mai multe ori, prin superlative de tipul: ca la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Observația este relevantă mai ales în cazul celor mai mici apariții bizare, care-l ajută pe Harap-Alb în încercările la care e supus. Acțiunea oscilează între real și fantastic, mai ales că personajele respectă caracteristicile unor ființe obișnuite pentru că timpul trece, ei se gândesc la descendenți.
De altfel, acesta este chiar motivul începerii aventurilor, iar drumul presărat cu primejdii devine o probă inițiatică. Ca în orice basm, numărul trei este magic: fiii craiului sunt trei, dar numai al treilea se dovedește a fi capabil să treacă dincolo de limitele realului. Mai mult, el este predestinat (Sf. Duminică: ție ți-a fost scris de sus să-ți fie dată această cinste). Harap-Alb capătă instrumentele necesare izbânzii, Sf. Duminică, prin puterile ei magice îl ajută să se aventureze în cunoașterea vieții. Calul are puterea de a se metamorfoza, mâncând jăratic, se regenerează și-l transportă pe erou în călătoria sa fantastică. Narațiunea (alt element al originalității) se caracterizează prin rapiditate, aglomerare verbală, individualizarea acțiunilor și personajelor, frecvența dialogului. Limbajul oral, cu aparențele lipsei totale a elaborării este spontan, ca și cum scriitorul ar fi un vorbitor care improvizează, vorbind în mod curent și fără efort cum îi vine la gură fără a părea să dea vreo atenție selectării cuvintelor, respectării regulilor gramaticale sau topicii obișnuite. Stilul lui Creangă este cel colocvial, iar aparența de spontaneitate este rezultatul unei elaborări trudnice. Oralitatea înseamnă un tot în care conviețuiesc elemente fără legătură vizibile. Ceea ce în stilul cult este o greșeală, în cel oral devine calitate. Un exemplu este și narativ care creează un efect de insistență, de menținere în starea activă a cititorului sau ascultătorului.
Semnificativ este chiar începutul basmului: Amu cica era odată un crai și craiul și împăratul și împăratul Verde. Stilul oral înseamnă și predilecția pentru folosirea interjecțiilor (mai), a exclamațiilor (ptiu drace!), a interogațiilor (Ei, apoi, saga vă pare), a frazelor rimate și versurilor populare (De-ar știi omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzii). Uneori se folosesc locuțiunile, de regulă, foarte expresive; în loc să folosească un verb banal (îmbolnăvindu-se), naratorul se gândește la o locuțiune cu un evident impact afectiv și emoțional: căzând la zăcare. Expresive sunt și formele inverse ale verbelor: înțelesă-ți, rămere-aș păgubaș. Ion Creangă se deosebește de povestitorul popular prin aglomerarea zicerilor tipice (apără-mă de găini că de câini nu mă tem; să trăiască trei zile cu ce-a de alaltăieri), reflecțiile satirice: Lumea asta e pe dos, / Toate merg cu capu-n jos, / Puțini suie, mulți coboară, / Unul macină la moară. Originalitatea lui Ion Creangă este determinată și de nota comică. Deși aventurile țin de senzațional, voia bună nu lipsește, fiind chiar molipsitoare, iar mijloacele prin care se realizează sunt diverse: diminutive cu valoare augmentativă (Atunci Gerilă sufla cu buzisoarele lui cele iscusite), portrete caricaturale (Gerilă, Ochilă, etc), ironia (împăratul Roș este vestit pentru bunătatea lui nemaipomenită), zeflemeaua (tare-mi ești drag, te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi), vorbe de duh (Da-i cu cinstea, repară rușinea), scene comice (aparițiile celor cinci uriași).
Semnificația numelui Harap-Alb: Harap = persoană de culoare neagră, servitor; realizează un oximoron împreună cu alb. Tânărul crai, alb, devine harap, adică slugă, servitor. Contrastul alb-negru sugerează o schimbare clară a statutului, dar și o personalitate cu o evoluție surprinzătoare. Harap-Alb trece probele inițiatice, ajunge împărat și se căsătorește cu o fată de împărat. Evoluția sa presupune o proiectare în timpul mitic: tovarășii săi cu puteri fantastice, cunoaște animale fantastice, fata îl readuce la viață cu ajutorul apei vii, timpul curge fără oprire, la infinit (Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă). Doar povestitorul iese din spațiul povestirii și noi odată cu el: Iar pe la noi, cine are bani, bea și mănâncă!