bacovia – Versuri.pro

Dan Botta - Străinul cu Ochi de Genune

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Treceam cândva călare
Pe-un aspru drum de munte,
Pe triste culmi cărunte,
În lume călător.
Când, ostenit de lunga
Prăpăstioasa cale,
Dădei de-o verde vale
Cu chip fermecător.
Se aplecau asupra-i
Pini uriaşi de strajă,
Şi fremăta în vrajă
Un plop sub sure stânci.
Şi-ntunecatul verde,
Şi gloria alpină,
Şi limpedea lumină,
Cântau cântări adânci.
În marginea cărării
O casă se-nălţase,
Şi muşchiul de mătase
Şi vâscul o-mbrăca.
Şi-n şoapta unei muzici
Neauzite încă,
În liniştea adâncă,
O mândră fată sta.
Încet se pleca ziua
Când umbrele se-ntind,
Şi ochi fantastici prind
Să ardă-n geana zării.
Iar ea şedea-n fereastra
Deschisă către cale,
Privind spre verdea vale
Şi plopul solitar.
Şi-şi pieptăna cosiţa
Care-i cădea în unde,
În unde moi, profunde,
Ce străluceau arar.
Iar mâna ei pe fluviul
De unduioase fire,
Pe struna unei lire
Părea a mlădia.
Cu plectrul de ivoriu,
O tristă melodie,
Ce-n luna albăstrie
Ciudată unduia.
Şi iată că un tânăr
Venea cu jalea-n faţă,
Părea-nvelit în ceaţa
De fum a înserării.
El era plin de praful
Cărărilor bătute,
Privirile-i pierdute
În nesfârşitul zării.
Trecu pe sub fereastră
Şi-şi ridică privirile,
Copila-şi torcea firele
Din părul ei de spume.
O întrebă: – «Tu eşti? »
Cu glas din altă lume,
Şopti din nou: – «Tu eşti? »
Cu glasul lui de brume.
Ea-şi pieptăna cosiţa.
La graiul lui nu spuse
Cuvânt, căci nu-l văzuse,
O-nvăluia tristeţea.
Atunci el mă-ntrebă
Cu glasul lui pustiu:
– «Ea este? » – «O, nu ştiu,
E parcă tinereţea. ».
Am tresărit văzându-l.
Era – nu ştiu a spune –
În ochii-i o genune
De ceţuri viorii.
Se aşeză pe stâncă,
Plecându-şi capu-n mâni;
În ochii lui fântâni
De umbră scăpărau.
Privea cu ochii ţintă
Spre ea. Mâna-i subţire
Pe unduioase fire
Trecea şi-acum mereu.
Sub ochiu-i fără saţiu
Ea prinse să încetine,
Şi tot mai rar să pieptene
Cosiţa-i, tot mai greu.
O, mâna ei subţire
Ajunse străvezie,
Privind în gol pustie,
Ea zise blând: – «Sunt eu».
Şi nu o mai văzui,
Nu mai era-n fereastră.
Doar luna rece-albastră
Mai lumina în hău.
Dar când pe cal trecui
Atunci! Atunci! Văzui
În negura adâncă
Din ochii de genune
Plutea ca o minune:
Era în ochii lui.
În clipa-aceea vântul
A prins să bată viu,
Cumplitul vânt pustiu,
Şi uşa s-a deschis.
Ferestrele şi uşa
Băteau din aripi bete,
Pornii cu vântu-n plete
În jeliştea de vis.
II.
Uitasem toate-acestea,
Când, rătăcind călare
Pe drumuri solitare
De munte, şi lăsând.
În urmă bolta plină
De freamăt a pădurii,
Cu fagii ce-i sunt murii,
Intrai bătut de-un gând.
Într-o îngustă vale.
Sub negrul cer nocturn,
Din al Tăriei turn
Lung răsărea Hecate.
Hecate fumegând
De sânge, chip de mort,
În al fantasmei port
De văluri fluturate.
Şi facla-i arunca,
Îşi arunca o zare
Pe trista dezolare
A plaiului şi-a luncii.
Pe care răsăreau
Trunchiate scorburi moarte,
Tentacole întoarte
De rădăcini de pini.
De pini bătrâni, strângând
Un trist pământ avar.
Doar plopul solitar
Plângea printre ruini.
Şi el mi-a fulgerat
În gând o altă vale
Ce-mi răsărise-n cale
Într-o lumină-albastră.
«Acelaş plop, acelaş
Părete-nalt de stânci.
Dar arborii adânci,
Dar casa cu fereastra.
De vis, în care-atunci
Îşi pietăna o fată
Cosiţa descântată,
Unde erau? O, spune! ».
Zicând aceasta-n sine-mi,
Văzui în dreapta mea
O stâncă, şi pe ea,
Cu ochii de genune.
Învăluit în ceţuri
Străinul! Îngheţai.
Pe-ntunecatul plai
Hecate-şi plimba facla.
Şi-n ochiul său haotic
Sticliră-adânc, hipnotic,
Solemni ca într-o raclă,
Şi arborii, şi casa,
Şi fata din fereastră,
Şi pleata ei măiastră.
Nebun pornii în goană,
Căci lămurisem totul,
Ştiam că totul, totul
Avea să intr-a acum,
Încetul cu încetul
În ochii lui haotici,
În ochii lui narcotici,
În ochii lui de fum.
III.
Trecut-am multe nopţi
De veghe, cu-ntrebarea:
Fusese întâmplarea
Aieve, sau un vis?.
Şi cum mă rodea gândul
Neîncetat şi chinul,
M-am dus să văd străinul
Cu ochiul larg deschis.
Lăsând în urmă bolta
Adâncă a pădurii,
Ca fagii ce-i sunt murii
Fremătători, intrai.
Într-o rovină tristă,
În noaptea fără lună,
Sinistră văgăună,
Întunecatul plai.
Când, despletit în cer,
Un palid meteor
Pluti ca albul nor
Stelar într-un descânt.
Şi-n slaba-i licărire
Văzui acea pustie,
O mlaştină-argintie,
Ce tremura sub vânt.
Am dat să plec, la gândul
Că alta era valea,
Că rătăcisem calea,
Şi-acum era târziu.
Când, dând calului pinten,
În stânga mea văzui
Fantastici ochii lui
Privindu-mă-n pustiu.
Iar mlaştina-ncepu
‘N albastra-i despletire
Un cânt de peste fire.
Şi-n ochiul lui mereu.
Treceau, pierdute-n brume
Apusurile toate,
Refluxurile toate,
Fantastic mausoleu.
Iar mlaştina undea
Parcă aceleaşi plete
Ale frumoasei fete
Demult pierdută-n soarte.
El mă sorbea-n privire,
Şi-nvins de-o inerţie,
Ciudată letargie,
Am zis încet: – «Sunt eu».
Închide-aripa ta
Şi lasă-te pe ape,
Şi dormi aşa, aşa,
Cu larg deschise pleoape.
E dulce ca un somn
Plutind peste abise,
E neagră ca un somn
Nebântuit de vise. ».
Şi-n depărtări imense
Coline vagi şi spaţii,
Sub triste constelaţii,
Se-ncununau în moarte.

Dangeru - Fumat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

STROFA 1:
Aveam câteva zile de când mă lăsasem de fumat
Am încercat să stau fără, dar n-am rezistat
Aveam gâtul pietrificat, era făcut ciment
Trebuia să fac cumva ca să fumez un Kent
La colțul străzii cineva se zbătea c-o țigare
Îl cunoșteam din vedere, oricum era mai mare
I-am cerut o țigare, îmi zice că nu are
Decât dacă doresc un joint cu multe minerale
La cât de profund eram de însetat
L-am fumat jumate și m-a terminat
La câteva secunde mă întreabă dacă mă simt bine
Eram vesel, râdeam și parcă eram în altă lume.

REFREN:
Așa cum zicea și maiestrul Bacovia
Zilele se scurg spre cimitir // Una câte una
Și destrămând al vieții fir
Se duc pe totdeauna.

STROFA 2:
Încercam să mă țin bine pe picioare
Pur și simplu nu puteam, mi-o luau la vale
Vroiam să plec acasă, dar tipul nu mă lasă
A văzut că dădeam cu stângu-n dreptu și viceversa
Tipul începuse să se panicheze
Eu vedeam strâmb și pe mai multe fețe
Începuse să fie stresant
Mie orice-mi trecea prin minte mi se părea amuzant
Într-un final îl conving și mă lasă să plec
Mă îndrept încet spre casă și încerc
Să-mi amintesc drumul pe care trebuia să-l trec
Și aveam impresia că mă-nvârt în cerc.

REFREN:
Așa cum zicea și maiestrul Bacovia
Zilele se scurg spre cimitir // Una câte una
Și destrămând al vieții fir
Se duc pe totdeauna.

STROFA 3:
În sfârșit am ajuns acasă și-s mulțumit
C-am ajuns întreg și nu m-am îndreptat spre infinit
Mă uimesc stând cu fața în oglindă
Vad ceva mai urât ca mine și și într-una mă imită
Ciudat, abia acum încep să realizez
Țigara a fost de vină și de-aia aberez
Trebuia să fi știut de la început
Dacă te-ai apucat de fumat nu te mai lași nici rupt
Trebuie să ajung repede în pat
Presupun că-n somn nu te mai consideri un ratat
Cam asta a fost și nu fumați altceva decât tutun
Altfel vei ajunge în cămașa de forță și considerat nebun

Mircea Cărtărescu - În Stilul Lui Bacovia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E seară și ninge-ndesat,
Zăpada-n zăpadă se lasă,
Și abia mă mai mișc înghețat,
Și abia mai știu drumul spre casă.
E beznă, un câine-a lătrat,
De-acum n-are rost să mai sper,
Sprijinit de un stâlp, un soldat
Și-aprinde țigarea stingher.
E noapte și ninge turbat,
Și nu mai zăresc nici un drum,
Cum viața-i un loc depărtat,
Cum totu-i mai simplu de-acum!

Costel Zăgan - Fiul Plumbului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Aud ploaia recitând din Bacovia
materia geme ca un galben corb
sunt singur eşti singur este singur
numai Dumnezeul toamnei e orb.
Septembrie ca o şampanie se agită
toţi copacii au la gât parcă felinare
violet lacrimi paradisul ca dinamită
trece poetul şi moartea dispare.
poezie de Costel Zăgan din Poeme de-aprins focul (22 noiembrie 2011)

Costel Zăgan - Dosarul Secret al Lui Bacovia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Bacovia / este / fratele / meu / de / suflet. / Poezia-i / sângele ... →

Costel Zăgan - Emergență

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Bacovia scrie la vioară,
vioara tace-n do major
și dacă totul o să doară,
ce vers speranța tuturor.
Vioara tace-n do major,
poetul scrie câte-o rană,
tăcerile totuși mai dor,
durerea-i condiția umană.
Poetul scrie câte-o rană,
dar dacă totul o să doară,
va da un înger de pomană,
Bacovia tăcere la vioară.
Vioara plânge-n do major,
Doamne pe buzele tuturor.
Costel Zăgan, CEZEISME II

Costel Zăgan - Bacovia Pe Diagonală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Zi de zi vai mă sfâșie / Doamne, aceeași poezie / Și-mi ia aurul la ... →

Costel Zăgan - Diminețile Singurătății Sau Iluzia-i Organul Meu Preferat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Singurătatea-mi umflă pieptul în fiecare dimineață
Păi eu și-o tăcere nesfârșită îmi zguduie trupul Ce
organ va mai deschide gura Ce funcție îmi va da zi
ua de azi Cine cască la orizont Care pe care Un a
nimal domestic îmi nuanțează răbdarea cotidian
Alchimia inimii
vede-n jur
numai
aur
Însă
eu
am moștenit
tot
plumbul
lui
Bacovia.
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II

Costel Zăgan - Efect Bacovia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Au căzut aseară peste sat
stele cu efect întârziat.
Și toți pomii brusc au desfrunzit
de la plus la minus infinit.
Doamne, ce risipă de eternitate,
vântul spulberă nu frunze, nestemate.

Cedry2K - T-Rex

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Liric vorbind sunt azotat de amoniu
Scriu când mov ca Bacovia
Când negru ca doliu
Ego rap c-am orgoliu
Pisa-m-aș pe el
Schimba-m-aș de fel
Deși asta n-ar vrea auditorul
Câteodată-mi vine să urlu de durere
Și am gânduri rele
Ca și cântu de cucuvele
Încerc să le discern de cele bune
Să le pun în pubele
Mi-e frică să nu merg în infern după ele
Și toți mă vor chill
De când m-au văzut cu escroci și killeri
Mult înainte de Silver Church
Și-oricine-ar zice că nu-s docil
Da’ nici nu intru-n mocirlă
Cu porcii ce și-au făcut
Un idol din Churchill
.. Mă focusez
Tu doar pozezi în benzuri
Dau cu dublu sens
Tu abuzezi de non-sensuri
Daaa, e realitate
Doar că tot ea ține neapărat
Să ne arate
Că nu suntem pe picior de egalitate
Decât, bineînțeles
Față-n față cu moartea
În viață joacă-ți tu cartea
Dacă-ai înțeles
Că eu n-am făcut concesii din interes
Într-un proces
În care alții au ales
Să fie clovni pentru succes
Mai bine realist
Oricât de trist ar părea
Ieri ți-au făcut statuie
Și astăzi se pișă pe ea
Lumea-i nu-i rea neapărat
Doar că prea repede se teme de necunoscut
Și urăște ce nu poate avea.
(Cam așa:)
O ard ca T Rex în rap
Ard ca phoenix în fapt
O să-mi fac borcanul din fibră de piex
Încă am
Echilibru de ibex
Pentru mine e inex
Plicabil de ce alții se vând
Ieftin ca sidex.
N-am mai răspuns la mesaje
Drept e că
Mare parte din ele
Nici nu erau foarte deștepte
Probabil par cam urâcios
Da-s doar suspicios
Cu lumea care pare că
S-a-ntors cu fundu-n sus
Și susu-n jos
Tu poți s-aplauzi furtunos
Da’ dacă mă-ntrebi pe mine
Nu văd nimic frumos
În tot circu’ ăsta sadic
La care tu râzi sarcastic
Și-s antipatic
Ca un cadru didactic drastic drastic
E practic malpraxs
Să iei rap-ul ca pe taxi
Da’ nici n-aș putea spune
Că m-apasă fantastic
Că mercenari ratați
Vor poza-n soldați adevărați
Când vor fi forțați
Să revină acasă la clasic
Rapperi actori
Umplând rapoarte-n loc de foi
N-am de tractor
Va-njug la car în loc de boi ca
Pentru libertatea noastră
Toți tre’ să și producem ceva p-această
Vastă planetă albastră
Că dacă le cer lor
Primești o șulă-n coastă
Și teoria conspirației
Devine-o glumă proastă
Uită de soluții
Rezoluții și de restu’ că
N-o să iasă revoluții
Cu discuții pe facebook
De-aia prefer să fac bani
Cu sfertodocti haladiți
Decât să stau la taclale cu herodoti
Cruditi ca mata
Și, deși diferim
Până la urmă-s ca tine, coane
Un om între oameni
Nimic mai mult sau mai puțin
Ține cont.
O ard ca T Rex în rap
Ard ca phoenix în fapt
O să-mi fac borcanul din fibră de piex
Încă am
Echilibru de ibex
Pentru mine e inex
Plicabil de ce alții se vând
Ieftin ca sidex