Argentina – Versuri.pro

Jorge Luis Borges - Milonga Străinului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

E mereu povestea aceeași;
Nu se schimbă niciodată.
O auzi la Buenos Aires
Ori în pampa depărtată.
Doi se-ncaieră întruna:
Băștinașul și străinul.
Și mereu e pe-nnoptate:
Noaptea vrea să-și ia tainul.
Nu s-au cunoscut nicicând
Și nici n-or să se mai vadă.
Niciodată pentru bani
Ori femei se iau la sfadă.
Când străinului i-au spus
Că e un viteaz în sat,
A-nceput să răscolească
Cele cârciumi pe-nserat.
Îl cinstește c-o cinzeacă,
Fără să ridice glasul.
Hotărăsc să iasă-afară
Fără să grăbească pasul.
Șișurile scot din teacă,
Iute s-au încăierat.
Făr’ a scoate-un geamăt, unul
La pământ rămâne lat.
Doar atuncea s-au văzut
Și mai mult n-or să se vadă.
Nu poftind la gologani
Ori femei s-au luat la sfadă.
Nu învinge-ndemânarea;
Nu puterea biruiește.
Când se-apropie sfârșitul,
Pe loc moartea te găsește.
Au trăit cei doi bărbați
Pentru ceasul încercării,
Li s-a șters cu vremea chipul;
Numele le-au dat uitării.

Jorge Luis Borges - Isidora Acevedo

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ce-i drept, nu știu nimic despre el –
în afară de numele de locuri și de date:
fraude ale cuvintelor –
dar cu temătoare smerenie i-am răscumpărat cea din urmă zi,
nu ziua văzută de ceilalți, ci ziua lui,
și vreau să zăbovesc pentru a scrie despre ea.
Îi plăcea să stea de vorbă cu prietenii la jocul de cărți,
se născuse în Alsina, în zona înstărită a cartierului,
comisar al vechii piețe de fructe din cartierul Unsprezece,
comisar al gărzii civice,
s-a luptat, când i-a cerut-o Buenos Aires,
la Cepeda, la Pavon și pe plaja din Corrales.
Dar glasul meu nu trebuie să-i cânte bătăliile,
fiindcă el le-a dus cu sine într-un vis esențial.
Așa cum alți oameni scriu versuri,
bunicul meu a visat un vis.
Când o congestie pulmonară îl topea pe picioare
și febra necruțătoare îl făcuse de nerecunoscut,
a adunat arzătoarele documente ale memoriei
pentru a făuri un vis.
Asta s-a întâmplat într-o casă de pe strada Serrano,
în vara fierbinte din nouă sute cinci.
A visat două armate
care intrau în umbra unei bătălii;
a înșirat comandanții, drapelele, unitățile.
„Acum șefii țin sfat”, a spus cu un glas puternic pe care ei
l-au auzit și a vrut să se ridice ca să-i vadă.
A cercetat pampa:
a văzut terenuri accidentate, numai bune pentru infanterie,
și câmpii întinse unde șarja de cavalerie putea să smulgă biruința.
A mai inspectat o dată terenul,
a trecut în revistă nenumăratele chipuri pe care orice om le
cunoaște după atâția ani, fără să le cunoască:
chipuri bărboase ce se estompează în dagherotipuri,
chipuri de oameni ce-au luptat alături de el în Puente Alsina
și Cepeda.
Și-a văduvit viața de zile
pentru această vizionară faptă de vitejie în slujba patriei,
care avea nevoie de credința lui; curajul lui nu a izvorât
din frică;
s-a strâns o armată de umbre ecvestre
ca să-l omoare.
Astfel, în dormitorul ce dădea spre grădină,
a murit într-un vis pentru patrie.
Mi-au vorbit despre moartea lui folosind metafora călătoriei.
Nu i-am crezut. Eram mic, nu știam pe atunci ce-i moartea;
eram nemuritor;
l-am căutat zile întregi prin odăile fără lumină.

Jorge Luis Borges - Gauchos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Părea că nu mai știu că străbunii lor veniseră pe mare, că
nu mai știu ce este marea și ce sunt valurile.
Metiși cu sânge de om alb i-au disprețuit, metiși cu sânge
de piei roșii au fost dușmanii lor.
Mulți dintre ei n-au auzit niciodată cuvântul gaucho
ori l-au auzit ca pe o insultă.
Au învățat drumurile stelelor, obiceiurile vântului și ale
păsării, profețiile norilor din Miazăzi și ale lunii cu cearcăn.
Au fost păstori de turme pe tărâm de primejdii, îmblânzitorii
de cai sălbatici, neîntrecuți în mânuirea lasoului și marcarea
animalelor cu fierul înroșit, uneori poterași, alteori fugari.
Câte unul, cu viers frumos, era cântăreț doinaș.
Cânta fără grabă, fiindcă mai era mult până se crăpa
de ziuă, și cu glas domol.
Erau printre ei și vânători de tigri; cu brațul stâng înfășurat
în poncho, înfigeau cu dreptul cuțitul în vintrea animalului
care se năpustea asupra lor.
Aveau vorba tărăgănată. Își omorau timpul sorbind din
ceaiul de mate și jucând cărți.
Spre deosebire de alți țărani, erau hâtri.
Erau răbdători, cuviincioși și săraci. Ospitalitatea era
sărbătoarea lor.
Câteodată, sâmbăta, își găseau sfârșitul într-o încăierare
la beție.
Mureau și omorau cu inocență.
Nu erau evlavioși, în afară de cazul unei credințe care se
dovedea a fi o superstiție obscură, dar viața grea îi învățase
cultul curajului.
Oamenii de la oraș le-au atribuit un dialect inventat și o
poezie împănată de metafore rustice.
Cu siguranță n-au fost aventurieri, dar turmele îi purtau
departe, iar războaiele și mai departe.
Au intrat în istorie printr-o mulțime de căpetenii. Au fost
oamenii lui Lopez, Ramirez, Artigas, Quiroga, Bustos, Pedro
Cambel, Rosas, Urquiza, ai lui Ricardo Lopez Jordan, care
l-a ucis pe Urquiza, ai lui Penaloza ori Saravia.
N-au murit pentru acel lucru abstract pe care-l numim
patrie, ci pentru un stăpân întâmplător, purtați de mânie ori
atrași de primejdie.
Cenușa lor s-a risipit în cele patru vânturi, pe întreg continentul,
în republici despre a căror istorie nu știau nimic, pe
câmpuri de bătaie azi faimoase.
Hilario Ascasubi i-a zugrăvit în chip de cântăreți și luptători.
Și-au trăit soarta ca într-un vis, fără să știe cine erau
ori ce erau.
Poate că la fel ni se întâmplă și nouă.

Jorge Luis Borges - Odă Scrisă în 1966

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nimeni nu e patria. Nici măcar călărețul semeț,
cel care, sub zorii dintr-o piață pustie,
trece prin timp pe un cal de bronz,
nici ceilalți, cei care privesc din marmură,
nici cei care și-au risipit cenușa răzvrătită
pe întinsul Americii
sau au lăsat un vers, o victorie,
ori amintirea unei vieți cinstite,
în nedreapta scurgere a zilelor.
Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile.
Nimeni nu e patria. Nici măcar timpul
copleșit de lupte, spade, exoduri,
și de lenta poluare a regiunilor
mărginite de răsărit și amurg,
de chipurile care îmbătrânesc
în oglinzile acoperite cu pânză,
și de răbdătoarele agonii anonime
care durează până în zori,
de păienjenișul ploii
peste grădinile cenușii.
Prieteni, patria este un eveniment veșnic,
precum veșnică este lumea.
Nimeni nu e patria, dar noi toți
trebuie să fim demni
de jurământul străbun
pe care l-au depus acei cavaleri
angajându-se să fie
ceea ce nu știau că sunt: argentinieni.
Să fie ceea ce erau prin însuși faptul
de a fi jurat în această casă străveche.
Suntem justificarea acestor bărbați,
justificarea acestor morți;
datoria noastră este glorioasa răspundere
pe care aceste umbre
au lăsat-o moștenire umbrelor noastre
și pe care trebuie s-o îndeplinim.
Nimeni nu e patria, dar toți suntem patria.
Nestins rămână-n pieptul meu
și în al vostru neobosit
focul acesta limpede și misterios.

Jorge Luis Borges - Întemeierea Mitică a Orașului Buenos Aires

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Oare pe râu-acesta de mâl și somnolență
să-ntemeieze-o țară venit-au corăbierii?
La mal au tras pesemne în bărcile ușoare,
vâslind pe lângă plauri pe unda-nșelătoare.
De socotim noi bine și ne chitim, vom spune
că râu-atunci ca cerul era: azur curat
și-o roșă stea deasupra, ca să însemne locul
unde-a postit Juan Diaz și-indienii au mâncat.
Fapt sigur e c-o mie de oameni au sosit
și-apoi o altă mie pe înspumate valuri,
sub care stau la pândă sirene și balauri,
iar un magnet gigantic busola a oprit.
Au înjghebat cu frică o tabără de corturi
pe mal, și umblă vorba c-a fost în Riachuelo,
dar astea-s baliverne scornite în La Boca.
De fapt, întemeierea a fost chiar în Palermo,
în mahalaua-n care-s născut, pe-atunci un câmp
bătut de ploi, de vânturi și de-al amiezii soare,
pe locul unde astăzi aceleași uliți sunt:
Serrano, Guatemala, Paraguai, Gurruchaga.
A răsărit îndată un soi de prăvălie
și-n dos se-ncinge seara un aprig joc de truco;
Dugheana-n cârciumioară s-a prefăcut cu timpul,
stăpân al străzii este jupânul vajnic, dur.
Când cea dintâi flașnetă în mahala răsună
și adieri aduce de habanere, gringos,
cartieru-ntreg votează-n delir cu Irigoyen
și zdrăngăne pianistu-un tangou de Saborido.
Tutungeria, iată, a-nmiresmat deșertul
precum o floare rară, și-a apărut un ieri.
Mulțimea-mpărtășește-un înșelător trecut.
Lipsește-un lucru: rândul de case peste drum.
Așa, cred, început-a orașul Buenos Aires,
ce pentru mine-i veșnic ca aerul și apa.

Julio Cortazar - Străzi Din Buenos Aires

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Copii fiind, noi o numeam: „străduța”,
Iar ea se bucura c-o drăgăleam,
Pe suferindul ei contur noi desenam
Atâtea jocuri de șotron.
Apoi, c-un grup de camarazi, toți tropăind,
Dădeam o raită prin cartier
Și fluieram s-apară blonda
De la chioșc, cu păru-i împletit frumos în cozi,
Pe la fereastră.
Și a venit o zi ducându-mă departe,
Dar n-am uitat nicicând „străduțele”,
Dar n-am uitat nicicând „străduțele”.
Acolo sau aici le simt prin încălțări umile,
Ca un alint preacredincios al țării mele.
Cât timp voi merge „p-aci” pentru-a putea
Să le revăd!..
Veredas de Buenos Aires.
De pibes la llamamos: “la vedera”
Y a ella le gustó que la quisiéramos,
En su torno sufrido dibujamos
Tantas rayuelas.
Después, ya más compadres, taconeando
Dimos vuelta manzana con la barra,
Silbando fuerte para que la rubia
Del almacén saliera, con sus lindas trenzas
A la ventana.
A mí me tocó un día irme muy lejos
Pero no me olvidé de las “vederas”
Pero no me olvidé de las “vederas”.
Aquí o allá, las siento en los tamangos
Como la fiel caricia de mi tierra.
¡Cuánto andaré por “ ái ” hasta que pueda
volver a verlas..!

Julio Cortazar - Veredas Din Buenos Aires

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Noi numim copiii: „vedera”
Și îi plăcea că am vrut-o,
În jurul ei am atras atâtea hărți.
Apoi, mai mulți compadres, atingând
Am transformat mărul cu barul,
Fluierând cu voce tare,
Astfel că blonda
Din magazin a ieșit,
Cu panglicile ei frumoase la fereastră.
Mi-a luat o zi pentru a merge departe
Dar n-am uitat „vederas”
Dar nu am uitat „vederas”.
Aici sau acolo le simt în tamangos
Ca mângâierea credincioasă a pământului meu.
Cât voi umbla prin „ai” până când nu le voi mai putea vedea..!

Jorge Luis Borges - Buenos Aires I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Te căutam în mahalaua care
Cu pampa-n asfințit se-nvecinează
Și-n curtea ce răcoarea o păstrează
De iasomie-n umbră aromitoare.
Erai în amintiri din mahala
Și-a ei mitologie c-un trecut
Din cărți de joc și-ncăierări făcut,
Din neguri și-nserări de peruzea.
În desfundate uliți mai ales
Te regăseam și-n umbre ce se-ntind
Pe ziduri. Garduri de uluci se-aprind
În asfințituri contemplate ades.
Acum în mine ești. Ești numai soarta
Și lucrurile ce le stinge moartea.

Jorge Luis Borges - Poemul Presupunerilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În seara cea din urmă plumbii șuieră.
E vânt și vântul vântură cenușa,
se-mpuținează ziua și-ncleștarea
cumplită, biruința nu-i a noastră.
Barbarii au învins, barbarii gauchos.
Eu, care legi studiat-am și canoane,
eu, Francisco Narciso de Laprida,
eu, care-am proclamat independența
în aste tinere provincii. Fața
mânjită mi-e-n sudoare și în sânge,
speranță n-am, dar nici nu-mi este teamă,
mă-ndrept spre miazăzi, prin mahalale.
Acelui căpitan din Purgatoriu
asemeni, ce însângerând câmpia
a fost orbit și doborât de moarte,
unde-un pârâu obscur își pierde numele,
așa pieri-voi eu. Sunat-a ceasul.
Pândește moartea dimprejur, din mlaștini,
lăsându-mă în viață, dar aud
copitele-astei morți apropiate.
Mă caută cu caii și cu lăncile.
Eu, ce cu totul altu-am vrut să fiu,
un om al cărții și-al înțelepciunii,
sub cerul liber voi zăcea-ntre smârcuri.
Îmi umple pieptul tainică deodată
nespusă bucurie, căci aflat-am
destinul sud-american râvnit.
Spre clipa tristă mă purta de azi
multiplu labirint făcut din pașii
ce zilele țesutu-mi-au din ziua
dintâi. Copil eram. Și în sfârșit
descoperit-am cheia acelor ani,
destinul lui Francisco de Laprida,
știrbita literă și forma pură,
desăvârșită. El îl cunoștea
de la început. Oglinda nopții-arată
nebănuitu-mi chip etern, și cercul
se strânge-ncet. Mă așteptam să-l aflu.
Îmi calcă urma umbra grea a lăncii
tot mai aproape. Hăituiala morții,
și călăreți, și cai cu coama-n vânt
mă calcă în copite.. Izbitura
o simt, și fierul ce-mi străpunge pieptul,
cuțitul s-a lipit de beregată.

Rolando Cardenas - Selk'Nam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Era în ținutul îndepărtat și la începutul incendiilor
de câmpii biciuite de furtuni nemiloase,
traversate uneori de stoluri de hoitari sau berze,
cu un soare slab deasupra, parcă din alt timp.
Poate că n-a fost așa întotdeauna,
cu acele numeroase lagune
care se formau iarna și dispăreau vara
între lanțurile muntoase, murind brusc în Canalul Beagle
și-n pădurile îndesite de afini, maitenes și arbori de scorțișoară.
În această desime antarctică,
cu aer tare și vegetal,
încărcat cu aromă risipind putreziciunea copacilor-gigant,
de unde-ncepe Strâmtoarea pân’ la Navarino,
au apărut ei, în mijlocul ploii,
cum îndepărtatele continente de gheață,
– aidoma dezrădăcinaților din timpul albei lumini a nopții –
au încolțit la originea marii familii.
Nomazi ai propriei depărtări,
au traversat tăcerile cu vechea înțelepciune a zeilor lor
– cunoscători ai magiei ierbii festuca
ce crește la sud de Rio Grande
și care-nainte de-a-și lepăda frunzele verzi
se transformă într-o admirabilă purpură de toamnă -,
veșnici proprietari ai primordialei singurătăți
în fragilele lor corturi, conice precum clopotnițele.
Le-ar fi ajuns doar stejarul pentru arcuri
și marea pentru hrană
– înainte de simpla recompensă a morții
pusă pe capul lor și plătită cu-atâtea lire sterline –
și-ar fi putut, încă, sărbători sosirea anotimpului bun,
împodobindu-și fețele în culorile pământului roșu
sau cu oase carbonizate de guanaco.
Veniți din ape sau,
mai degrabă, dintre ghețuri,
atunci când polii începură a se inversa,
azi sunt izgoniți – îmbrățișați – într-un buștean, prin arhipelaguri,
spre aceeași singurătate a visării lor
asemănătoare cu cel mai profund vis
al acestui pământ străvechi și ciudat,
contopindu-se cu ceața mării,
cerului și pietrelor,
pentru a se-nrădăcina veșnic în stele, dealuri și fiorduri,
și-a împietri în apă.