apa vie – Versuri.pro

Christian W Schenk - Totul E Van În Armonie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cine doarme nici nu știe
cum știam doar noi odată
cum că visul stă să bată-n
piua de apă vie –
totul-i van în armonie.
Lumea se prăvale-n lume
și zdrobește și smucește
tot ce-a fost, să nu mai fie.
apă vie, apă vie.
Dorm izvoarele sub munte,
pute-și fac în vise roz,
dar rămân să nu adape
fluviile însetate –.
Noi treziți în pat de frunze
așteptăm
și așteptăm
alizeele ce nu mai vin
să ne amintească visul
cel visat, de știe unde.
Lumea se prăvale-n lume
și zdrobește și smucește
echilibrul plin de nume
amintite doar de haos
în a lui veșnic repaos.
Totul se scufundă-n unde
viitoare și fecunde,
somnolente și rigide.

Marin Sorescu - Apa Vie, Apa Moartă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De cum am gustat din acel lichid,
Am și devenit autocefal,
Ca biserica de răsărit,
Cu multele-i turle de vis opal.
Fermecat în mâini țineam șipul,
Plin ochi de vrăjitele picături,
În fiecare picătură-mi vedeam limpede chipul,
Zguduit de fantastice furnicături.
Ce bine c-am dat eu de apa vie,
Căutată de toate poveștile laolaltă.
Ba e moartă – mi-a spus o ciocârlie -,
Apă moartă, luată din baltă.
Atunci, cum se face că are efect?
Am întrebat firoscoasa de ciocârlie.
– Aceeași apă ce palpită în piept,
Pentru unii e moartă, pentru alții e vie.

Grigore Vieru - Ne Uităm Ca Doi Copii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ne uităm ca doi copii / În oglinda apei vii. / Ne uităm nebuni și ... →

George Coșbuc - Izvor de Apă Vie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când Prier-alb, feciorul lui Tulnic Împărat,
Din casa părintească la taberi a plecat.
În alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă,
A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă
Şi-a zis: În toată ziua poţi şti de soarta mea!
Priveşte-mi năfrămuţa, şi tu când vei vedea
Pe mijlocul ei dungă de sânge, dungă lată,
Să ştii, iubite Prier, că-s mort! şi zilnic cată
Năframa-i Prier-negru, iar când a opta zi
De sânge lată dungă pe mijloc o zări,
E mort! a zis şi-n clipă a-ncălecat feciorul.
Pe Vânteş, cal sălbatic, să-şi caute frăţiorul.
Găsindu-l într-o silhă de fagi, în stan schimbat,
La sfânta Luni se duce şi sfânta Luni i-a dat
Învăţ, să ude stanul cu stropi de apă-vie…
Aşa spun din poveste bătrânii. Din vecie
Aşa le-a rămas rostul în basme şi poveşti
Că mulţi viteji năzdrăvani şi fii împărăteşti
Cătau ori cu tovarăşi iubiţi ori numai singuri
Izvorul de apă-vie. şi spun că era-n crânguri
Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări,
Şi-un monstru sta la pază, balaur ce pe nări
Şi gură vărsa flăcări, de foc avea plămânii.
Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrânii,
Cum palidul balaur ajunse păzitor
Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor
De leac. Legenda asta eu vreau să ţi-o spun ţie,
Să vezi, ce mândru-i rostul din basm cu apă-vie!.
Pe vremea când balauri şi serbede arătări
Aveau culcuş în peşteri de munţi şi pe sub mări
De gheaţă trăiau monştrii cu forme fioroase,
Când zmei sălbatici, spaima copilelor frumoase,
Cereau în largi palute molatic adăpost:
P-acele vremuri, basmul vorbeşte, cum c-a fost
Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume,
Cum n-aveau crunt atâta toţi monştrii de pe lume!
Tiran de tot, cu moartea mai mult era dedat
Ca vârful gol de munte cu cer înnegurat,
Şi orb în judecată, sălbatic în mânie;
Ziceau oamenii ţării că nu-i creat din glie.
Şi n-are suflet, n-are nici inimă, că-n loc
De inimă el poartă un foc, demonic foc,
Ce-l arde şi-l zdrobeşte şi-n veci nu-l poate stânge,
Decât numai beţia de lacrimi şi de sânge!
Crai-Sânger! Toată lumea Crai-Sânger l-a numit.
Tot omul, care-o dată pe Sânger l-a zărit,
Cădea-n lingori şi friguri, sâlhui trăia cu anii,
Iar dacă scăpa teafăr, trei luni făcea mătănii,
Căci Sânger numai sângiuri prin lume răsădea;
El nu iubea pe nimeni şi nimeni nu-l iubea.
Mereu încreţea gene, cătând la spăzi tăişul,
Cu toată lumea largă sta Sânger de-a poncişul,
Chiar soră, fraţi şi doamnă, părinţii i-au fugit
De groaza lui pe lume. Căci nu s-a pomenit
Alt om ca el; nici fiară n-a fost aşa ca dânsul,
Căci el a fost Crai-Sânger ce n-a cunoscut plânsul.
Ci spun că Sânger, totuşi, iubiri mai cunoştea,
Căci el avea o fată, pe Lina, şi-o iubea
Cu patimă. Dar Lina de fel n-a fost ca Sânger:
Frumoasă era, blândă, cu sufletul de înger.
Şi n-a fost decât roabă! Căci Sânger a zidit
Un turn cu temelia din piatră de granit,
Cu porţi de aur gemeni, şi-n turn a pus pe Lina:
Ea n-avea nici un umblet afară din grădina
Tătâne-său, nici oameni la dânsa nu s-au dus,
Căci dusul era moarte. şi crudul crai a pus
În preabătul grădinii pândaş, iară pândaşul
Nici somn n-avea, nici pace, căci Sânger, pătimaşul,
A prins de la o vreme pe-argat a-l bănui,
A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui,
Să-i spună ce om are cărări de turn aproape?
Şi spun că, mai la capăt argatul, ca să scape
De-atâta bănuire, i-a spus neadevăr,
Că-n toată noaptea vine la fată Calapăr.
Şi-atunci, cum a fost Sânger om negru de furtună,
Om care-şi făcea lege din cea mai grea minciună,
Roşi până la creştet şi, negru de turbat,
A-nfipt recele paloş în palidul argat,
Sfărmându-l bucăţele cu spada şi toporul.
Aşa! Pe rând cu toate! Să prind acum feciorul!
A zis, şi-a dat poruncă, şi servii dinadins
Umblau din casă-n casă, pe Calapăr l-au prins
Şi l-au tăiat din spade şi l-au străpuns cu suliţe
Şi l-au legat de coama fugarilor, pe uliţe
Trăgându-i mişeleşte cadavrul ţăndărit,
Până oasele pe drumuri de-arbust s-au fărâmat.
Căci astfel era Sânger; spun basmele de dânsul,
Că-n toată-a lui viaţă el n-a cunoscut plânsul!
De-atunci s-a trezit lumea în alt amar de munci.
În preabătul grădinii lui Sânger-Crai de-atunci
La pază n-a stat nimeni, dar servi au stat la pază
Prin tot cuprinsul ţării, să prindă şi să vază
Feciori vorbind cu fete; cum basmele ne spun
Nici nu ştia ce face Crai-Sânger de nebun!
Şi, cât a fost crăimea de-ntinsă şi de lată
N-a mai rămas un singur fecior, măcar o fată
N-a mai rămas, căci servii, nebuni într-adevăr,
În tot feciorul ţării vedeau un Calapăr
Şi-n orişicare fată, de crime-aveau oglindă,
Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca să-i prindă.
Apoi a dat Crai-Sânger porunci, de-au năruit
Întregul turn, cu zidul din piatră de granit,
A spart chilii frumoase şi-a rupt porţile gemeni,
Făcând zidirea toată pământului asemeni.
Şi-n loc de turn, acolo el a durat prinsori;
A pus la lucruri grele pe fete şi feciori,
Siliţi au fost să lucreze, muncind din greu cu anii,
Şireag întins de temniţe, tot pentru ei, sărmanii!
Iar Linei, ca la fete, cari poartă într-ascuns
Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns
Cosiţele, ca astfel mai tare să o doară,
Dând semne biata fată că nu-i mai mult fecioară
Şi-aşa batjocorind-o, cum n-a putut mai laş,
Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oraş
Cu zgomote şi chiot de-o lume păgânească!
Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca să-i amărască
Mai greu sfârşitul vieţii, la servi porunci a dat
S-o ducă-n silhe negre, s-o piardă-n codru lat,
Căci astfel era Sânger; mai monstru decât dânsul
N-a fost vrun om; pe lume, el n-a cunoscut plânsul.
Trei zile lungi în codru noptatic s-a luptat
Cu temere şi tremur copila. I-au legat
Picioarele cu lanţuri, să nu-şi strămute locul;
Zăcea pe glii, aprinsă de sete, cum e focul;
De-aprins, căci setea numai, grea sete ucidea
Pe fata lui Crai-Sânger. şi biata, cum plângea
Vărsând din ochi albaştri de lacrimi mari o vale,
Veni pe gând să bea din lacrimile sale,
Şi-a zis cu gemet aspru: Vai, Doamne, văd că-i scris,
Să mor cum nu mai moare alt om! Căci arse mi-s
De largi văpăi plămânii şi buzele-mi albastre!
Să fiu de-acuma hrană pădurilor sihastre
Şi vremurilor grele! Să n-am eu nici sălaş,
Nici preoţi; numai lupii, de sângiuri pătimaşi,
Să-mi sfârtece cadavrul, şi corbii duşi de vânturi
Să împartă-a mele oase pe-o mie de pământuri!
Oh, Doamne! Tu eşti mare, eşti bun şi-ndurător,
Oh, nu mă lăsa-n umbra pădurilor să mor,
De fiare sfâşiată. şi plânge; precum plânge,
Pe palme adună lacrimi şi ca-n pahar le strânge
Mai multe, tot mai multe; al ochilor potop
Se varsă nebunatic în stropi, dar nici un strop
Nu pierde cărăruşa spre palmele vecine.
Când palmele-mbinate de lacrămi au fost pline,
Copila blând se-ndoaie, din greu a suspinat,
Apoi bău din lacrimi. De-abia i-a lunecat
În piept ultimul picur, de-abia se prăvăleşte
Cel strop rămas pe palmă, când Lina şi simţeşte,
Că lumea ei se-ntoarce, că genele-i s-ating:
Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling,
Pe frunte-i cade bură; din braţe-i curg şiroaie,
Şi pieptul rourează, din păr îi cade ploaie
Şi hainele-i se îngreună, tot trupul e părău,
Căci membrele sub apă topindu-se mereu
Fac trupul să tot scadă în şipot, în păraie;
Şi-n două, trei clipite, copila cea bălaie
Rămase numai urmă de-un limpede izvor
Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor.
Un şopot lin, ce pare că spune tot de dânsul,
De Sânger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plânsul.
Dar Sânger-Crai, tiranul, din ce era nebun
Mai mult înnebunise. Aşa vorbesc şi spun
Poveştile, că-n urmă mustrarea conştiinţei
S-a prins de el; sălbatic crâşca din dinţi, cât dinţii
Sudori storceau de sânge, dar nu-i părea lui rău
De-atâtea mari ucideri, de-ntreg trecutul său,
Ci numai pentru fată simţea mustrare dânsul,
Dar nu plângea, că-n viaţă el n-a ştiut ce-i plânsul.
Şi, ca să-şi amăgească mustrările din piept,
El a chemat la curte pe cel mai înţelept
Din câţi ştiau să-ţi afle pe stele soarta toată
Şi-acela, prin văzduhuri trecându-şi ochii roată,
Prin zece nopţi de-a rândul mari taine le-a pătruns
Şi-n urmă lui Crai-Sânger aşa i-a dat răspuns:
O, stea văd eu pe ceruri, cu semne de repaos…
În pieptu-ţi furtunatic lipseşte-un larg adaos
De linişte şi pace, Crai-Sânger! şi din stea
Citesc acel adaos. Când nu vei mai avea
În tot cuprinsul ţării nici măcar o săgeată,
Când orice fel de armă prin ţara ta cea lată
Nu va mai fi nici paloş, nici spadă şi topor;
Când liber va fi-n drumuri oricare călător
Şi nu se va mai teme de nopţi şi căi înguste,
Când zece sărindare şi zece sărăcuste
Plini-vei pentru Lina: scăpat vei fi atunci
De chinul tău, o parte tu pierde-vei din munci!
Atâta-i tot; fă toate, Crai-Sânger, bagă seamă
Şi fă; când vei fi gata, atuncea tu mă cheamă
De nou, să cat voinţa puterilor de sus.
Aşa i-a zis. Iar Sânger pe cugete s-a pus,
Şi nu-i venea să facă, la cruci de drum sta dânsul,
Căci Sânger era craiul ce n-a ştiut ce-i plânsul.
Dar a făcut el totuşi. Din fiece palat
Şi fiece colibă a pus de-au adunat
Săgeţi şi lănci şi suliţe şi spade înveninate
Şi paloşe, topoare de-oţel, şi le-au pus toate
Pe zece mii de care, la fiecare car
Perechi tot câte patru de bivoli înjugară
Şi, două luni de-a rândul mergând, în depărtare
Le-au dus la mări afunde şi le-au zvârlit în mare.
Apoi au prins să sune mari clopote întins
Şi jalnic, prin biserici pe preoţi au aprins
Făcliile de ceară din sfeşnice-aurite,
Din turn răsuna toaca, prin tinzi împodobite
Treceau în rând cădelniţe cu fumul lor domol,
Iar sfânta rugăciune curgea de la pristol:
Erau pentru copila lui Sânger sărindare.
A dat apoi drum liber drumaşilor, cărare
La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat
Şi-n urmă pe ceteţul de stele l-a chemat.
Acela, dac-aude, că simte încă grele
Mustrări în suflet Sânger, de nou privi la stele,
Şi, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap,
A zis: Stăpâne! Iartă, dar nu pot să te scap
De chinul tău sălbatic, pe câtă vreme-n ţară
Mai este încă-un paloş! Când servii tăi legară
Pe Lina şi-o duseră în codru, au pierdut
Un paloş ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut,
În ce loc e; dar pleacă, stăpâne, însuţi pleacă
Şi caută-acela paloş şi dă porunci să-l facă
Bucăţi, a lui cenuşă s-o volbure pe vânt,
Aşa să-ţi piară chinul, cum piere pe pământ
Cenuşa-nvolburată! La paloş dar! printr-însul
Un leac vei afla, doamne, şi-acela leac e: plânsul!.
În zori de zi Crai-Sânger spre crânguri a plecat
Să caute paloş. Chinul atât a măcinat
Puterile-i cât searbăd d-abia îşi trăgăna traiul,
Aşa de mult slăbise în scurtă vreme craiul.
Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu,
Prin silhe mari, cu ochii bătând suişul greu
Al codrilor sălbatici, pe căi şi sub căruntul
Desimilor un paloş căutând cu de-amănuntul.
Şi, cum păşea cu silă, el tot părea scăldat,
Şi-n alb de ochi un purpur de sânge-i s-a lăsat
Şi-un purpur de stropi roşii s-a pus pe-a sale gingini,
Iar faţa lui primise color ca de funingini:
Un monstru părea, fiară, un tip întunecos,
Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hâdos!
Mergând aşa, pe vremea când soarele se-ngână
Cu noaptea, a dat Sânger cu ochii de-o fântână
Şi, căci i-au ars plămânii de sete, a băut
Din apele curate, ci Doamne! n-a ştiut,
Că bea schimbate lacrimi a Linei şi bea sânge
Din fată-sa, şi iată! El bea şi-ncepe a plânge!
El, crudul şi tiranul, ce-atâtea vieţi a stins
Şi-a fost născut pe lume să nu cunoască plâns
Şi milă, el acuma în ochii săi simţeşte
Potop întreg, sub plângeri gândeai că se topeşte;
Atât era de gemet înfrânt şi abătut,
Că orice om atuncea, de cumva-ar fi văzut
Pe crai, putea să jure, că nu-i acela dânsul
Nu el e Sânger, craiul ce n-a cunoscut plânsul!.
Oh! N-avea ce să caute mai mult în codru des
Pierdutul paloş! Craiul atunci a înţeles
De prima oară-n viaţă, că-n plânset sta balsamul
Durerii, şi de-aceea tiran lucră tiranul,
Căci nu cunoaşte lacrimi: iar cei care nu plâng
Sunt tot acelaşi suflet cu fiarele din crâng!
Atunci de prima oară, cu sfântă limpezime,
În ochi i se desfăşură întregile lui crime:
El vede morţi cari zbiară şi braţe reci întind;
Feciori ucişi se-nalţă şi-l blestemă murind,
Iar dintre ei mai palid şi plin de răni s-arată
Acel ucis pe uliţe de cai sumeţi; o ceată
De mame vin, cu pruncii străpunşi pe sânul drag;
Şi fete vin şiraguri, ci-n ultimul şirag
Mai mult răzbunătoare şi cruntă dintre fete
Apare-n trup cu lanţuri, un cap orfan de plete,
Şi Doamne! Craiul închide cu groază ochii săi;
Cunoaşte ce nemernic a fost şi, de văpăi
Cuprins, mai tare plânge şi-l arde-n suflet vina,
Când ştie că izvorul e Lina! şi pe Lina
Ar vrea s-o mai cuprindă, s-o strângă-n al său braţ
Şi-atunci, ca niciodată, din ochii lăcrimaţi
Încep a pocni flăcări, pe nări şi de pe gură
Şiroi curgea de pară, scântei o mie cură
Din barba lui, şi dinţii de jar i se prefac,
Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se îmbrac
Şi gheare-i cresc la mâini şi la picioare gheare,
Limbi mari acum învârte şi colţi are de fiare!
Crud monstru între oameni, pedepse l-au ajuns
Şi-acela tip sălbatec a fost numai răspuns
Pornirii lui de monstru! Sa-l ştie toţi, ca dânsul
A fost un crai sălbatic, ce n-a cunoscut plânsul!.
A fost demult odată, spun oameni, un izvor
Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor;
Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,
Căci cine bea din ele oricând putea să scape
Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,
Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,
Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie
Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.
Mai spun că sta balaur acolo şi păzea
Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea
Cu braţul său învinge, cu arma omenească
Era peste putinţă vrun om să-l biruiască,
Ci numai cu mătănii şi sfinte rugăciuni
Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni…
Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare
Că-i sec de tot: şi totuşi, în piept tot omul are
Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea:
E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea,
Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:
Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!

Zorica Latcu - Trezirea Din Samaria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Veniti la El, fecioare din Sihar,
Cu ramuri verzi, cu scoarte moi si dese!
Din scrinuri scoateti albele vesminte,
Din templul vechi luati podoabe sfinte,
Legati cununi din flori de camp alese,
Veniti la El, izvor de vesnic har!

Gatiti-i calea, mame din Sihar!
Asterneti in tarana grane coapte,
In valuri late scoateti panza noua.
Aduceti ierburi dulci, sclipind in roua,
Aprindeti tortele ca-n miez de noapte,
Caci iata, vine, Cel ce-i plin de har!

Cantati-i imnuri, roabe din Sihar!
Gatiti-va cu glas de bucurie.
Cantati ca pasarile-n zori pe ramuri,
Vestiti minunea peste mii de neamuri!
Lin curge azi izvor de apa vie,
Menit sa curme-al vietii noastre-amar.

Iar eu, cea mai umila din Sihar,
Ii voi asterne sufletul in cale,
Ca-n mintea mea de-a pururi sa ramana
Lumina intalnirii la fantana,
Cand vraja cuvantarii Lui domoale
S-a leganat in vant de ciresar.

Omar Khayyam - Bea Din Băutura Asta Care-i Veșnicia Vieții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Bea din băutura asta, care-i veșnicia vieții, / Bea comoara de plăcere, bea văpaia tinereții! ... →

Foisorul De Folk - Apa Vie, Apa Moartă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Se aștern călduri pe gândurile mele
Mă îngroapă de tot în vise și tristeți
Îmi simt prea grea povara acestei tinereți
Și mă ridic strigându-i nedemnei mele sorți
Și mă ridic strigându-i nedemnei mele sorți
Din mine ce mai vreți?
Din mine ce mai vreți?.

REFREN
Da-mi iubirea
Da mi-o toată
La sfârșit să nu mai fie
Apă vie
Apă moartă
Da mi-o mie
Da-mi iubirea
Da mi-o toată
La sfârșit să nu mai fie
Apă vie
Apă moartă da mi-o mie
Apă vie da mi-o mie
Apă moartă bea-o toată.

Un suflet părăsit
Sub arșiți de omat
Ce pâlpâie abia ca lumânarea-n vânt
El moare și renaște
Și moare renăscând
Și crivățul câinos de el mă izgonește
De sub argintul negru
Aud macabru cânt
Căci soarta m-a înfrânt
Căci soarta m-a înfrânt.

REFREN

Ion Izvor - Apă Vie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Apă vie
de Ion Izvor.
Arată-te, splendidă
creangă de foc!
Știutorule
de foc albastru
în vine.
să vezi scrum.
Gândul aprinde țâțâna
și dezleagă
țărâna.
Vântul trezește tăciunii
cuprinde gorunii
ca o neștiutor.
Apă vie.

Iris - Apa Vie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Da, știu că-mi place
S-arunc lumina-n noroi!
Da, lumea tace
Când vând minciuna cu flori!
Este ușor într-un decor cu farisei!
Da, am de-a face
Cu traficanți de gunoi!
Da, iau ce-mi place
Vă cumpăr și vă las goi!
Este ușor, da, e ușor…
Eu iau și nu mai pun nimic în loc
Toată lumea știe!
Sunt doar neguțătorul de noroc
Am și apa vie!
Eu iau și nu mai pun nimic în loc
Toată lumea știe!
Sunt doar neguțătorul de noroc
Vând și apa vie!
Cumpărați acum!
Hai cumpărați – ohh baby!
Ce mai stați?!?
Eu iau și nu mai pun nimic în loc
Toată lumea știe!
Sunt doar neguțătorul de noroc
Am și apa vie!
Eu iau și nu mai pun nimic în loc
Toată lumea știe!
Sunt doar neguțătorul de noroc
Vând și apa vie!

Tudor Arghezi - Mulțumită

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mulțumită.
Mi-a ieșit în drum cu bine
Fata donițelor pline,
Aducând de la izvor
Apă vie tuturor
De la seceră și coasă
Fata ochiului frumoasă,
Zveltă, naltă și ușoară
Cu glezne de căprioară.
Și desculță parcă zboară.
Mulțumescu-ți Păpădie,
Că mi-ai dat să sorb și mie.
De-atunci mintea mi-e mai vie
Și o nouă fericire
Mi se-așterne pe psaltire.
Toate-mi ies mereu din plin,
Înmulțite cum îmi vin.
Și am fost și eu întâiul
De ți-am sărutat călcâiul.
Otopeni.
Tudor Arghezi -VERSURI – 1980