II.
Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori!
Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși!
Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori!
Parc-am suit toți munții, prăpăstioși și ninși!
Și totuși, nicăierea n-am fost și n-am bătut,
Decât la câte-o poartă închipuită nouă,
Creziând c-o să deschidă, cu mâinile-amândouă,
Acél ce stă-năuntru, sau vesel, sau tăcut.
Și totuși, nicăierea nu ne-am oprit, — departe,
Părea că alte case ne-ar fi chemat mereu,
Cu-o masă pentru care hambare-or să-și deșerte,
Far’ să mâncăm vreodată, la ea, nici tu, nici eu
Și totuși, nicăierea nu ne-am uitat, trecând
(Am stat la masa noastră târziu și obosiți),
Și nici un parc din lume nu ne-a oprit vreun gând,
Nici o cărare-ngustă, pe munți încărunțiți.
Și-acuma, când ne-ntoarcem, nu suntem mai bogați,
Căci tot ce-am strâns cu teamă și tot ce-am îndrăznit
Am dat la toți străinii, și-am împărțit la frați,
Când nici pe dânșii poate nu i-am îmbogățit.
Biet suflet fără aripi, atuncea, ce ne-apasă?
Tristețea celor care nu le-am putut vedea?
O fericire-ascunsă, departe, într-o casă,
Păzită-atât de bine că n-am intrat în ea?
În fața mea stai totuși, tăcut și obosit (Și eu sunt obosit),
Și lumea-ntreagă pare azi și mai obosită (Și inima-mi, înăuntru se zbate obosită).
Iar
Viața, -n casa noastră, și ea s-a obosit.

III.
Pe mâna mea-nghețată stă fruntea mea fierbinte. *
Eu o credeam cupola de visuri îndrăznețe,
Și mă credeam castelul clădit de tinerețe
S-o poarte înainte.
Cupola asta însă s-a-ntunecat de mult!
Furtunile-s de vină sau soarele aprins;
Ori cel ce, stând năuntru, clădirea și-a întins
În calea lor prea mult?
Ce castelan amarnic!
Ce oști cari-au pierit!
Azi, singur el se zbate, prin camerele goale,
Pe lespezile albe, plâng grelele-i sandale —
Și, -n adâncimi, sunt glasuri ce gem la nesfârșit.
Iar sufletu-mi ascultă!
Și nu știu cine sapă,
Mereu, în temelia ce trenv’. ra mereu,
Ca timpul, cu-ncordare, temeinic ca o apă
Și nemilos ca gândul că nu e
Dumnezeu.
O! Nu știu cine sapă!
Sunt oștile pierdute,
Jertfite fără rost?
Sau alți dușmani acuma, încet și pe tăcute,
S-au apropiat de ziduri, cu noaptea adăpost.
Și-au început să sape mai tare, și mai mult,
Cu brațele crispate, cu ură și cu sete;
Iar greaua lor suflate e geamătul ce-ascult.
Și sufletu-mi ascultă!
Dar poate-i prea târziu
Și, chiar de-o fi devreme, castelul e pustiu.
Toxinul disperării zadarnic ar suna,
Iar mâna obosită abia l-ar legăna.

IV.
Și nu mai e nimica, și nu va fi mai trist;
Căci a săpat dușmanul cu-o mână de artist
Atâtea șanțuri negre, atâtea galerii
Pe sub castelu-acesta cu camere pustii,
Și-a pus atâta iarbă, să zvârle un oraș.
Iar castelanu-așteaptă, tremurător și laș.
Și nu mai e nimica.
Ce groaznică tăcere!
Tăcerea celor care se vor îndeplini.
Cupola asta naltă vei ști pe ce putere
Clocotitoare șade doar când va izbucni
Și castelanu-așteaptă —
Și așteptarea însăși e un dușman intrat
Prin nu știu care poartă a vreunui turn surpat.
Și nu mai e nimica — nici frig, nici rău, nici bine.
(O pasăre ciudată pe-un turn a poposit.)
O!
Nu mai e nimica!
O șoaptă nu mai vine;
Un glas nu mai tresare; stă sângele-amorțit,
În tâmple nu mai bate, nici nu mai curge-n vine.
O!
Nu mai e nimica — nici frig, nici rău, nici bine.
Aprinde
Nebunia fitilu-i nezărit.
Iar sufletul așteaptă, tăcut și neclintit.

Dacă singurul nebănuit e urletul ce sfâșie
Zorile și mă văd iar în oglinda comună,
Va fi pentru că viața a trecut
Peste o altă noapte a omului
Care din ignoranță mai imploră
Cât îl mușcă să-l știe angoasa?

Neîncetat te mută gândurile,
O palpitație ce zbuciumând pune-n mișcare.

Adevărul, o creștere de întuneric
Ce zboară mai sus decât înălțarea umană,
Ruptura se face tot mai adâncă.