ajunul soarelui – Versuri.pro

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Uiți urcușul, te urci.
Slava pământului, slava soarelui își dau mâna.
Ușile respiră, grădinile intră-n odaie,
femeile seceră grâul de pe ochii noștri,
așa cum primăvara zugrăvește bălai zilele noastre,
așa cum lumina-nviorează la țărm micile corăbii de-excursii,
iar cerul sângerând se plimbă printre pomi.
Oricât n-ai vrut să crezi tot întrebând
rădăcinile, pietrele, păsările și norii, cumpănind sprâncenele
ca o balanță neagră deasupra luminii,
această lumină te convinge.
O, nimic nu-i care să nu ne semene,
nimic care să spună nu speranței noastre,
nimic.
De inima se sprijină zorile. Pe masa de lemn
lucesc cele cinci ceșcuțe de cafea.
Aici ochii vorbesc cu focul. Ne cunoaștem.
Aruncăm în iarbă cartea veche și vechiul toiag.
Dăm capul pe spate și bem cu înghițituri zdravene cerul.

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Petrecurăm ziua-ntreagă zvârlind scrumul țigării-n
umbra noastră,
întinzând glasul până unde ochiul n-ajungea,
ca să odihnim lumina în dreptatea noastră,
înainte ca seara să tragă-al ei clopot.
Una câte una ferestrele se-nchid.
Pe două șiruri lungi de paturi dorm soldații.
Lanterna lunii trece de fețele celor uciși.
Un pian înnoptează sub pinii restaurantului de vară.
Acolo-s soldați străini cu pâini mari, albe, cu bere.
Când deschizi odaia,
găsești la locul lor pe scaun veșmintele mortului;
ciudat – doar nu s-a-mbrăcat? Un câine latră la lună.
Trenul care vine,
șuieratul lui
și zgomotul roților – unde se duce?
Lumina zdrențuită pe podea,
globul prăfuit –
și mâine iarăși? (n-o spune) mâine iarăși.
Trebuie să ștergem praful de pe-acest glob.
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - VIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Înșelate de doi nori, aici ți se-opresc privirile.
Se-aud strigăte. Un copil cere pâine.
O mamă aleargă despletită prin câmpie. Ce mai aștepți?
Plugul se-nfige-n pământ. Glonțul acesta-i pentru moarte.
De nimic nu ne-am căit. Un trandafir și-a vopsit
în sânge batista și
salută lumea care ne vrea și pe care o vrem.
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Aici focul ne vede, ne-aude,
înaintea noastră ajunge focul, să ardă banca înainte de a ne
așeza în grădină,
să ardă pomii și pașii noștri, înainte ca noi să cunoaștem
ziua care-a trecut,
înainte de-a vedea ziua ce vine. Cine ne-ar crede atunci pe noi,
cei care ne-am înlocuit numele cu cel al focului,
am ars toate drapelele, și cel cu vulturul, și cel cu leul,
și am fluturat unicul nostru stindard, focul,
ce-ntr-una-și schimbă chipul lingând vântul,
umflând vinele roșii, roșu-nchegat, în jurul tâmplelor
și gâtului nopții?.
Cine va-ncălzi acum la subsuorile lui
câteva frunze uscate și-o pasăre tare bolnavă care tușește,
părăsită dincolo de memoria noastră?.
Ici, acolo vântul mișcă munții ce par a fi din foiță tăiați,
deschizând și închizând frontierele. Unde ni-i chipul acum?.
Acest chip zugrăvit pe ape, chipul nostru,
când cu liniștea apei în lumină,
când cu zbârciturile apei în vânt,
când fără nici un chip în furtuna ce șterge urmele noastre
și rămâne numai apa, cenușie și verde,
până departe-n orizontul cu ferestrele-nchise ale apusului;
când chipul încins răsfrânt pe apa nemărginită
dinaintea ușilor de sticlă vraiște ale răsăritului.

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ce vrea acest soare defilând cu toți pomii?
Cum să-i răspunzi, tu fiind în umbră?
Pe perete – o mască de ipsos pistruiată de muște. Vâri degetul
și măsori orbita-i golită, înnumeri în ochii ei
pașii ce n-au dus nicăieri,
măsori vremea cu slava unei spade ce-a ruginit.
Dar soarele nu se măsoară niciodată,
nu poți să-l îmbucătățești ca pulsul și vorbele tale.
Soarele e-n fiecare zi întreg,
în fiecare zi mereu de la-nceput își spune povestea
pân’ să-i răspunzi numai c-un da ca să te socotească-ntreg.
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - V

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Oricine-o fi, orice-o fi,
Soarele strigă da dinaintea porților,
Ochiul dacă-i înfipt în crestătura-nălțătorului
– ochi înroșit de veghe – dragostea noastră
e dincolo de țeavă,
dincolo de ținta țevii. Mâna n-a obosit
să ochească inima morții.
În fiecare zi casele-și înalță veghea,
orizonturile își schimbă temeliile, locul se lărgește,
într-același jurământ zilnic se strâng tot mai multe,
visurile gâfâie în ochii noștri.
Rană de rană-am măsurat pământu-n lung și-n lat;
măsura-i sigură, sigură arma și speranța noastră,
sigur ochiul și piciorul. Soarele fumează deasupră-ne
ca pâinea caldă pe grindă,
iscând pofta lumii.
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - VI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Copaci mari aleargă-ntr-o epocă mânjită de funingini,
într-un pârjol ce arde buruieni și calcane,
oameni îmbătați de visurile lor cântă sub ferestrele stelelor,
iau pușca, țintesc în cer și zornăie clopoțeii tuturor țintelor
pictate cu flori, oi, ciobani cu fluiere,
păsări mari, roșii, albastre; lumea-ntreagă
ca un tir iluminat, pe-nnoptate,
înghesuială, strigăte: victoria. Oamenii-apucă pușca
și, cântând, se-aruncă-n vâlvătăi.
Întâi silabisire – o silabă, două, un cuvânt: libertate
– un om, lângă el altul, toți oamenii: fericire.

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - IV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Seară spartă, pahare sparte-n jurul mesei,
tobă depărtată a unei zile cu soare, cu hărmălaie, cu praf,
memorie transpirată scoțându-și acele din cap.
Patul de lemn ce rezistă somnului.
Un invalid își lovește cârjele de trotuar.
Dedesubt, scobit un puț. Încerci cu piciorul. Cine locuiește aici?
Piatra umedă. Nu-i nimeni. Ultima țigară.
Ultimul vers deasupra oboselii,
deasupra fumurilor ce și-au plesnit sacii.
Și-apoi, în miez de noapte, aceeași tobă trezind iarăși paznicii.
Cine-i? Ce s-a-ntâmplat? Îmbrățișăm baioneta
ca pe-o femeie pe salteaua desfundată, cu mâini înghețate,
ca pe-o femeie pe care niciodată n-am iubit-o.
Să te ridici în fața zidului mucegăit și s-aprinzi lumânarea.
E o spânzurătoare dincolo de grile, la ușă stă planton unu′ ciupit.
Gândește-te:
sub scaun pantofii nepurtați i-au prins mușchi.
Nu-i vreme de dormit. Închipuie-ți, nepurtați!.

Iannis Ritsos - Ajunul Soarelui - VII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cât de dimineață se deschid ferestrele!
Lumea-ntinde brațele și copacul crengile. Bună ziua.
Fiecare floare își are loc sub soare,
fiecare om are-un vis. Fiecare om
are un cer deasupra rănii lui
și-n buzunar o notiță clandestină-a primăverii.
De ce cauți să-mpresuri focul cu granițe?
Cum să se-nchidă? Cum să te-nchizi? N-are sfârșit,
cheie nu-i. Deasupra celor uciși
cerul se-ntinde larg.
Măturători, cu lopeți mari,
adună cenușa la colțurile străzilor.
Alții frământă cenușa să-și facă pâinea. Ce pâine?
E foc în spatele ghimpilor de somn, înapoia ochilor închiși,
îndărătul obloanelor magazinelor unde singurătatea
își fumează umbra.
Aruncă-te-n foc, focul dănțuiește-ntr-o vitrină cu pozele-atleților,
toți înalță o ramură de flăcări și-aleargă.
Dindărătul nopții-ntr-un cazan se pregătește soarele,
un soare enorm din metal și-ncredere.