abstractizare – Versuri.pro

Stefan Augustin Doinaş - Acvarium (Fragmente)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I.
Gong flasc.
Dar eu nu „meditând la secoli
ca scoicile” ascult cum clipocește
Istoria: – ci ulcerat, cu ochii
măriţi de sare, și ținând în mână
o trestie cu floare de cerneală.
(..).
III.
Superbe astre, dincolo de pragul
șederii mele, se arată celor
cu văzul dublu.
Da. Când visătorii
se uită-n jur, tot spaţiul dintr-odată
se face pâlnie, și viitorul
– ca o cișmea – se varsă brusc în lucruri.
Ferice-atunci de cei ce știu să stea
de vorbă cu arătările! Profeţii,
cei care văd prin timpuri ca prin lupă,
întotdeauna au la îndemână
un parc, și nebunia lor – spre seară –
e născătoare de statui, vorbește
cu ele sfătuindu-se-n elină.
(..).
V.
Când unei Abstracţiuni i se dau braţe,
și cap, și orizont, – care icoane
nu se cojesc? Și cine nu se simte
în stare să răstoarne zodii?
Iată:
răspunsu-i gata, și servit nainte
de-a apuca să întrebăm – pe tavă:
un mic dejun compus din raci și miere.
VI.
Totul e transparent. Cel ce se uită
prin noi ne vede mâine. El dezgroapă
din noi, ca dintr-o mistică livadă,
cireșu-abia plantat – ca să-i măsoare
cu grijă rădăcinile, și strigă:
„S-a prins! S-a prins!”
Și pruncii suie sprinteni
în crengi, și mușcă fructele abstracte.
(..)

Crt - Abstractizare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Viața-i ca un tablou cu multe griuri colorate
Amintiri vesele presărate prin mediocritate
Prin comparație le fac mai dese și mai vii
Ai putea să le pictezi cum vrei tu dar nu știi
Cum să nu ajungi murdar pe mâini până termini
Doar așa poți schimba ceva ce nu pare simplu
Și până la urmă determini
Că cel mai mare inamic al tău rămâne timpul
Mintea-mi colorează blocurile gri
Creează răsărit din apus, dăinuie amintiri
Privighetori în zbor evadează din ale minții închisori
Copaci cu flori multicolori, nuanțe ce au fost uitate
Luminează străzile mai tare decât soarele
Pictează în zare păsări călătoare
Dau culorile apusului și căldura răsăritului
Mă fac să uit de răcoarea serii, de fantomele trecutului
Acceptarea e doar prima fază a tratamentului
Muzica din căști îmi fură liniștea momentului
Îmi schimbă priveliștea, mă face să văd pajiștea
Să-mi acopăr neliniștea, să uit grija
Frica te ferește de viață, nu de moarte
Te-ai obișnuit să lași fapte neterminate
Nopți cu griji neîncetate acum par departe
Persoane fără de care nu puteai să trăiești sunt distante
Sentimente ce te modelau acum sunt uitate
Aruncate după vechi principii, stereotipii
Peisaje colorate ce acum par moarte
Ca luna-n noapte, e departe
Gânduri plecate
Pe solul umed și rece un felinar bate
Că e ploaie sau roua dimineții, aceeași concluzie
Consecința e doar rodul minții tale
Și totuși timpul trece, liniștea nopții tot apare
La finalul unei zile gălăgioase cu soare
Ca iarna după ultima ploaie de toamnă
Amară, care te-a prins iar pe afară și e seară
Zgomotul unei mașini ce trece pe șoseaua goală
Printre bălțile cu apă și totuși e acalmie generală
Și timpul trece, nu te așteaptă
Și orice ai face el tot te lasă rece

Rodica Elena Lupu - Sunetul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Sunetul
e mai mult
decât
glasul omenesc,
e mai pustiu,
nu traduce
pe înțelesul fiecăruia,
e abstract,
departe,
pur,
atotcuprinzător.

Gabriela Melinescu - Ființele Abstracte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Unde e locul în care mișcătorul trup
atinge-n trecere lucruri reale?
Stau peste pământ întinsă și primesc
refluxul sferelor egale.
Ah, simt cuvintele ca șira spinării
a unor ființe nevăzute
care se mișcă, respiră și se hrănesc
și desfătate se întind orizontale,
se-nnoadă, se-mpletesc și inventează
un nevorbit al cuielor bătute-n simțurile goale.
Stele întinse cu gâturi,
tălpile de haos neîntâlnit.
Se văd ideile ca terminațiile unui infinit.
Rob și stăpân dinspre cosmos vibrat,
cu flori violente și fibule cu vietăți
pe umărul meu ivit,
înaltă umblu printre lucruri
și văd ideile
ca terminațiile unui infinit.

Nichita Stănescu - Respirări XI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

„Piramida ni se revelează ca un soclu solemn pentru statuia punctului (..)
O imensă temelie de piatră se trebuia întruchipată în piramidă pentru a susține punctul culminant din vârful său. (..)
Ne dăm seama că tot ceea ce este concret e unic și deci calitativ. Ne dăm seama că tot ceea ce este abstract e repetabil deci cantitativ.
Piramida în totalitatea sa, dar mai ales prin vârful său, semnifică însuși cuvântul, adică fortuirea abstractului în concret, unica și singura cantitate identică, în conștientul nostru, calității.
Întunecând întunericul, iată porțile luminii!”

Ion Caraion - Profanări

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Replămădim impură o pură unitate. / Intacți se fragmentează / În mii și mii de ... →

Nichita Stănescu - Semn 1

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Semn 1.
Plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte
deșertul se umpluse cu lei
și de plante.
Un tânăr metal transparent
subțire ca lama tăioasă
tăia orizonturi curbate și lent
despărțea privirea de ochi
cuvântul, de idee,
raza, de stea
pe când plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte.

Ara Alexandru Șișmanian - Simpla Interogație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cum se curbează un astru
cum se curbează, cum se îndoaie sistematic spinarea strălucitoare a unui an-lumină
cum se pierde sufletul unei explozii atomice –
o explozie atomică e oribilă
dar o explozie fără suflet
dar o explozie dessuflețită
adică fără suflu, adică fără umbră
care și-a pierdut talentul de a face explozie
o explozie ca o lopată ratată
dar cum se rostogolește o roată.
Cum arată ciocanul care sfărîmă bărbia voinței
simțurile sînt niște clești ce extrag senzațiile din lucruri
însă cine extrage simțurile din falca deshidratată a conștiinței
cine se ocupă cu extracția, cu extorcarea simțurilor
dacă simțurile sînt dinții conștiinței, e preferabilă o conștiință știrbă
e prea vorace conștiința, mestecă prea multă materie dinții
și inventarea unor dinți fără conștiință, a unei conștiințe cu fălcile legate, anti-masticatoare, a unei anti-materii dentare
a devenit o necesitate înțeleasă
cine înțelege eternitatea unei necesități
o necesitate înțeleasă mai e necesară
o necesitate necesară mai poate fi înțeleasă
merită oare să înțelegi, să tăgăduiești, adică să înțelegi
fîlfîind petala înceată
dar cum se rostogolește o roată.
Cum se moare un om
orice om se moare mîncînd
cum se mănîncă un om
cu timp, numai cu timp se mănîncă un om
iată o necesitate s-a așezat cu pălăria trasă peste ochi în soare
pe pragul unei cîrciumi
iată un timp asudat de caniculă s-a așezat cu coatele desfăcute pe masă
în fața unei halbe de bere
dar un om într-un colț fotografiază, dar un om stă într-un colț și pozează
iată o zgîrietură ca o lacrimă pe lentila Zeiss a contemplației
– cine e acolo –
dar iată un monstru unic – un sentiment străveziu ca un acvariu prin care
înoată organele trupului
autopsia unui sentiment – o piele întoarsă pe dos
ca o întrebare cu mîinile înfipte încăpățînate, tenace în buzunare
cînd zornăie pe tinicheaua abisală a tejghelei penultima rată
dar, cum, cum se rostogolește o roată.

Ara Alexandru Șișmanian - Solitudinea Inconștientului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

de la un punct încolo –
doar un soi de superstiție –
mai menține autoritatea factorului politic –
în fața celui securitar •
superstiție ce se fragilizează –
pe măsură ce cel dintîi –
se vede nevoit de chiar absurditatea politicii pe care o duce –
să-l întărească pe cel din urmă •
tăcerea oculară, oraculară a frigului –
soarbe lumina •
obsidiana eternei reîntoarceri –
înalță plângerea-n ziduri •
astfel totul se sparge-n invers –
și așteptarea se hrănește –
mereu cu fantasmele celorlalți •
căci orice s-ar spune –
comunismul n-a fost niciodată popular –
în țările tehnic comuniste –
ci numai în occidentul –
atât de confortabil •
un coșmar de carnaval –
cu flăcări albastre și ape tricolore –
cu papagali ce-și înoată cuvintele în lac –
și pești tatuați în cinematografele cu atracții forestiere •
desigur, evoluția individului corporal –
e extrinsecă, nu intrinsecă –
cu enorme pierderi și riscuri •
de aceea individul corporal –
are nevoie de specie – ca de un fel de memorie –
a reușitelor și ratărilor •
168
începând cu sufletul incorporal –
evoluția devine intrinsecă –
deși o anume sferă a extrinsecului –
deci a aproximației evolutive –
cu extrem de grave riscuri –
nu este de exclus •
junglă de râuri –
se înalță spre templu de selenară tăcere –
în mlaștină avisă doarme –
misteriosul cristal •
monarhia absolută –
statul-națiune –
imperialismul –
totalitarismul –
nulitarismul cel mai absurd –
faze în abstractizarea puterii •
când omul –
devenit complet superfluu –
va fi practic eliminat din portocala mecanică a puterii –
puterea va fi devenit complet abstractă •
chiar și dezumanizarea (corupția etc.) –
trebuie văzută ca o fază a abstractizării puterii •
obscuritatea indefinită a albului •
nu mă interesează să fiu mai bun decât sunt –
ci doar să fiu eu însumi –
să mă cunosc nelimitat pe mine însumi •
inconștientul are doar intensitatea aberației –
altminteri e inert •
inerția e de fapt –
solitudinea inconștientului •