Inimă afurisită,
Dragostea-ți veni de hac,
Ai umblat mereu
Tot oftând din greu
Și-acum vii la mine să te scap,
Inimă afurisită,
În necazuri tu mă bagi,
Minte n-ai deloc,
Arzi ca și un foc,
Tu le faci, tu știi să le și tragi!
De ce oare tu te simți mai bine
Când cu doru-ți te-am legat?
Nu știu ce se-ntâmpla-atunci cu tine
Și-ajungi iarăși la oftat.
Inimă afurisită,
Dacă dorul te-a lăsat
Nu-ți bea mințile,
Nici paralele,
De durere tu tot n-ai să scapi,
Mă tot uit mereu așa la tine
Azi când ai îmbătrânit,
Mă întreb cum oare îți mai vine
Să iubești cum ai iubit.
Inimă afurisită,
Un blestem eu am să-ți fac,
Să te împietrești
Sau să te acrești
Și-atunci poate că îți vin de hac!
Inimă afurisită,
De ce ești așa de rea?
Știu c-am să te cert,
Dar am să te iert,
Ce să fac, ești doar inima mea?!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o relație conflictuală cu propria inimă, personificată și considerată sursa suferinței amoroase. Vorbitorul oscilează între reproș și iertare, recunoscând legătura indisolubilă cu aceasta, chiar dacă îi aduce necazuri.
