E liniște, în codrul verde și în satul meu
Dar tata, nu-i de multă vreme
și-l aștept, mereu
Tăticul meu e la război, de când eram de-un an sau doi
și nu mai vine înapoi, tăticul meu
Tăticul meu e la război, de când eram de-un an sau doi
și nu mai vine înapoi, tăticul meu.
Și mama plânge în naframa, de atunci, mereu
Și din durerea ei de mama, am crescut și eu
Când ar și semăna pe ogor,
când aripile-mi cresc în zbor
Îmi arde inima de dor, tăticul meu.
Să vină tata și să vadă, câte am făcut
Pământul-ntreg ni-i o livadă, cum nu s-a știut
Să vadă strugurii din vii și acest cânt de ciocârlii
și jocu-acesta de copii, tăticul meu.
E liniște și-atâta soare pe meleagu-ntreg
și satul a crescut mai mare, dar eu, tot l-aștept
Tăticule, pe care drum de gloanțe multe și de fum,
mai rătăcești până acum, tăticule?
Tăticule, unde-ai rămas, pe drum de gloanțe la popas
de nu mai vii nici până azi, tăticule?
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul unui copil față de tatăl său plecat la război. Copilul își amintește de tatăl său și așteaptă cu nerăbdare întoarcerea lui, în timp ce mama plânge și satul se dezvoltă.