Rece suflă vânt în albia secată
Soarele-a ars grâul ce noi l-am scos din piatră
Și nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale.
Și vine ploaie mare și focul o să-l stingă
Și cine-n suflet iarăși odaia o s-aprindă?
Și nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale.
Și vine noapte deasă și drumul ni-l ascunde
Ca singuri să pătrundem pădurea numai umblet.
Și nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale.
Și vine apă mare și podul ni-l dărâmă
Și mult prea larg e râul ca tu să-ntinzi o mână
Și nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o rugăciune către divinitate într-un moment de grea încercare. Vorbitorul cere ajutor și protecție în fața dificultăților vieții, recunoscând dependența umană de o putere superioară.