Ară badea sus pe coastă,
Dar mândruța-i mânioasă,
Mândra vine-n prânzul mare
Să-i aducă de mâncare.
– Bun venit, mândruță-n crâng!
– Bun lucru, bade, la plug!
– Șezi, mândră, la prânz cu mine!
– Prânzește, bade, cu bine!
Eu n-am venit să prânzesc,
Am venit să-ți bănuiesc,
C-aseară-nserai pe coastă
În fundul grădinii voastre
Și-auzii câinii lătrând,
Pe maică-ta dojenind,
Dojenindu-te pe tine
Să te lași, bade, de mine.
Spune-i, bade, maică-ta,
C-atuncea eu te-oi lăsa:
Când mamă-ta a număra
Frunzele și coacăza,
Frunzele de pe doi nuci,
Penele de pe doi cuci,
Florile dintr-o grădină,
Dorurile din inimă.
Atuncea și nici atunci,
Când o face plopul nuci
Și răchita micșunele,
Urâtu-n brațele mele,
Că omul o fost făcut
Cât a trăi pe pământ
Să iubească și să cânte
Și să ducă doruri multe,
De-aș mai trage câte-am tras
Și de iubit nu mă las,
De-aș mai trage câte-oi trage
Și n-am inimii ce-i face.
Sensul versurilor
O fată își confruntă iubitul din cauza zvonurilor răspândite de mama lui, care nu o place. Ea îi spune că îl va părăsi doar când mama lui va îndeplini sarcini imposibile, exprimându-și astfel dragostea necondiționată și hotărârea de a rămâne alături de el, indiferent de obstacole.