Bate vântu’ dinspre mare
Și mă prinde-un dor..
Ca pasărea călătoare,
Iute-aș vrea să zbor..
Să trec munții spre câmpie,
Să trec Dunărea,
Să văd marea argintie
Și Dobrogea mea..
Vine trenu’ de la munte,
Drumu-i tare lung!..
Amintiri și doruri multe,
Toate mă ajung..
Văd o turmă de mioare,
Văd și salcia..
Aud șuier de vapoare,
Asta-i Dobrogea!..
Mână trenu’ și tot mână,
Soarele-i pe cer
Iată Dunărea bătrână
Și podu’ de fier..
Peste pod și peste maluri,
Mă tot uit mereu
Uite colo, printre dealuri,
Drag sătucul meu!..
Satule, cu dealuri line
Și cer siniliu,
Azi mă-ntorc cu drag la tine,
Aproape să-ți fiu
Stau de veghe ca pe ace
La fereastra mea,
Pescărușu’ semne-mi face:
„Ești în Dobrogea! „..
Și mă văd din nou acasă,
lângă draga mea
Inimioara mea sfioasă,
Nu mai tremura!..
Că ne-așteaptă maica-n prag
Și tăicuța bătrân,
Sus în deal, la Babadag,
Sub măru’ de la drum..
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul de casă și bucuria reîntoarcerii în Dobrogea natală. Călătoria cu trenul devine o rememorare a peisajelor și a amintirilor dragi, culminând cu revederea familiei.