Plângi, mireasă, și suspină,
Nimenea nu ți-i de vină,
Vina este numai a ta
C-ai vrut a te mărita.
Ochi frumoși, nu lăcrimați,
Voi v-ați cerut măritați
Și mila de la părinți
Niciodată să n-o uiți.
Miresuică, poți ofta,
Nu ți-a fi ca la mă-ta,
Dar ți-a fi ca la bărbat
Căci cu el te-ai măritat.
Tot ai zis că tare-ți place,
De-amu’ noi n-avem ce-ți face,
Mirele te-o scos din minte
Cu tulpane înflorite.
Miresuică, nu mai plânge
Că departe nu te-om duce,
Peste deal, peste pârâu
Acolo-i norocul tău,
La prispă nemăturată
Și la casă ne-mbrăcată,
La livadă nelucrată
Și-i mânca-n trei zile-o dată.
Când ți-a fi inima arsă
Să nu plângi la alta casă,
Să mergi să plângi în grădină
Că așa-i fi gospodină,
Nimănuia să nu-i spui
Numai trandafirului,
Să plivești un strat cu ceapă
Soacră-ta să nu priceapă,
Când greu-a da peste tine
Te-a bruma ca și pe mine
C-așa peste mine-o dat
Și tare m-o mai brumat.
Sensul versurilor
Cântecul descrie soarta unei mirese care se confruntă cu realitatea vieții de căsnicie, diferită de așteptările ei inițiale. O avertizează să nu se plângă altora, ci să-și găsească alinarea în muncă și natură.