Valiu, valiu, rea-i lumea
Și-mi tot scoate vorbe-ntruna
Că tot beau și c-am vândut
Tot prin casă ce-am avut.
Am bordei din lutunoaie
Și-mi ține numai de ploaie,
De ploaie și de omat
Să nu-ngheț, noaptea mă-mbăt.
Nu mai am ce-am avut,
Dar tare-am mai petrecut,
Vitele și-un car cu fân
Le-am dat pe-un butoi cu vin.
Vinișor de poamă dulce
Mă îmbată și mă duce,
Că nu-i zi să nu cinstesc
Și cu toți să mă sfădesc.
Eu mă sfădesc, vorb-aceea
Ca bărbatul cu femeia,
Lumea să-și vadă de treaba
Nu la mine-n ogradă.
Eu nu beau că-s amărâtă,
Nici că-s de lume grăită,
Beau că-mi place băutura
Și că-mi îndulcește gura.
Dacă beau îi treaba mea
Grăiască lumea ce-o vrea,
Eu nu beau din capătat,
Beau pe ce-am vândut prin sat,
C-am vândut șopru cu lemne
De-aș muri, milă n-oi cere,
Vinișorul ista-i bun
N-am să-l țin pan’ la Crăciun,
Eu-mi beau paharul meu
Că mi-i sete și nu-i rău,
Repejor amu’ pe loc
La altul ca să-i fac loc.
Sensul versurilor
Piesa descrie un om care și-a vândut toate bunurile pentru a bea, dar nu regretă. El își justifică acțiunile spunând că bea pentru plăcerea sa și nu-i pasă de ce spune lumea.