Câte frunze-n toamnă pică
Toate vântul le ridică
Şi le-mprăştie pe cale
Dintr-o vale-ntr-altă vale,
Veştejite şi uscate
Ca mine de supărate.
Lume, lume, mult cântată
De te-aş mai trăi o dată
Poate-aş şti, poate n-aş şti
Mai bine-a te cântări,
C-ai fost dulce ca şi mierea,
Dar şi-amară cum îi fierea.
C-am trecut şi eu prin viaţă
Ca şi vântul prin fâneaţă,
Mi-o fost dat să ard ca focul
Şi să nu-mi găsesc norocul
Că norocul nu-i la mine
Îi împrăştiat prin lume.
Săraca inima-n mine
Mă-ntreabă printre suspine,
Cu amar şi cu durere
De unde-atâta putere,
Câte rele sunt pe lume
Toate s-or oprit la mine
Şi tot vin pe rând, pe rând
Să le număr nu am când.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de tristețe și resemnare față de greutățile vieții. Vorbitorul se simte copleșit de probleme și de lipsa de noroc, comparându-se cu frunzele veștede purtate de vânt. El reflectă asupra dualității vieții, dulce și amară, și asupra destinului său aparent nefavorabil.