Snoppy – Mă Simt Singur

De ce această lume, cu ură mă privește
De ce sunt eu tot timpul, ăla de greșește
Sunt mereu acuzat, că trăiesc în minciună
De ce și prietenii, mă vor legat la gură?

Toți își doresc, să dispar rapid în vânt
Să nu le stau în cale pe-acest pământ
Dispariția mea ar lua-o ca pe-un trofeu
Toți își doresc ca să mor, chiar și Dumnezeu.

Și dacă ar fi posibil, ca să trăiesc pe veci
Tot mi-aș plânge nemurirea, aici între patru pereți
Deoarece acum în jur, nu mai am nicio ființă
Am rămas doar cu-amintirea, și a mea conștiință.

Nu mai știu ce e iubirea, am uitat de mult
Și inima s-a răcit, de când a dispărut
M-am închis de tot în mine, acum străin îmi e cuvântul
Nu mai am chiar pe nimeni, acum prieten îmi e doar gândul.

Am fost părăsit, toți prietenii m-au lăsat
De fapt, nu mi-au fost niciodată prieteni cu adevărat
Au fost doar niște umbre, niște simple iluzii
La care când mă gândesc, îmi crează mari confuzii

Nu mă mai iubește nimeni, nici măcar conștiința
În care odată, mi-am pus și trupul și ființa
Nu mă mai suportă, și gândul mă trădează
Sau se pare c-a murit, căci începe să miroasă.

Acel miros nu pare să fie decât tristețea
Care încet se instalează, sublimându-și tandrețea.

Și tocmai când credeam, că sfârșită îmi e lumea
La ușa sufletului, îmi bate gingaș cineva
Mă gândesc că nu e nimeni, că e doar imaginația
Ce dracu’ eu n-am prieteni, spuneam în sinea mea.

Și deodată „Marius”, aud un strigăt dulce
Care practic îmi șterge, lacrimile de sânge
Îmi cere să-mi deschid sufletul în fața sa
Și îmi spune că doar cu ea, pot vedea ce e iubirea

Și plin de entuziasm, desfac lacătul de tristeți
Care parcă fusese, ancorat sute de vieți
Și de după cortina, de amărăciune haina
Deslușesc un chip de înger, care-mi întinde-o mână.

Mă agat încrezător, de mâna fetei cu chip de înger
Și deodată nu mai simt deloc cumplitul ger
Acel ger cu care inima mea părea de gheață
Îți mulțumesc iubire, că m-ai readus la viață.