Colos cenușiu plămădit din granit,
Cu nori și cu vulturi pe frunte,
De veacuri și veacuri mereu neclintit
Se-nalță magnificul munte.
Îmi umplu privirea de el, copleșit,
Strivit de statura-i imensă,
Și-n chinga micimii mă simt stingherit,
Cuprins de o teamă intensă.
Însă, deodată, în duhul înfrânt,
În mult prea umila-mi ființă,
Coboară o forță venind din Cuvânt,
Puterea numită credință.
Și vajnicul munte devine stingher
Chircindu-și trufia spre poale,
Căci pot cu credința primită din cer
Să-l mătur, să-l mătur din cale.
Ce mare putere ne-a dat Dumnezeu
Sădindu-ne-n inimi credință,
Știind că prin ea, în furtună, mereu
Putem să avem biruință.
Purtăm rădăcina credinței în noi,
S-o creştem cu multă migală,
Udând-o mereu cu-ale rugilor ploi,
Ferind-o de orice-ndoială.
Căci prin credință, tezaur de preț,
Crescut din divinul grăunte,
Eu pot să cutez, să rostesc îndrăzneț:
Eu cred, deci tu mută-te, munte!
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre puterea credinței în Dumnezeu, care ne ajută să depășim obstacolele și să avem biruință în viață. Credința este văzută ca o forță interioară, un tezaur prețios care ne dă curaj și ne ajută să mutăm munții din loc.