Să fie, oare, vântul de la nord
Sau ceața rece vinovată-i, oare,
De-acest tablou funest, în care doare
Nezâmbetul cu frigul în acord?
De chipurile creionate-n gri
Să fie briciul gerului culpabil,
Într-un tablou cu amărui palpabil,
Neîncadrat de rama „a zâmbi”?
Vezi cocârjate umbre cenușii
Purtând povara grijilor în spate,
Care umblând pe căi întunecate
Își lasă zâmbetul la.. datorii.
Putem să achităm și ger și vânt,
Căci vinovată de această boală
Este dorința de agoniseală
Care ne țintuiește de pământ.
Și-acest „mai mult” insiduos și greu.
Venind cu-a-ngrijorărilor oștire,
Face din bucurii doar amintire
Și-l lasă la trecut pe Dumnezeu.
Hei, oameni buni din tristul meu tablou,
Care avizi fugiți după miraje,
La Dumnezeu se pot lăsa bagaje
Și regăsindu-L să zâmbiți din nou!
Nu vă mai ancorați în efemer
Gonind, prin zbucium, bucuria-afară;
Lăsați la El a grijilor povară
Și-o să vă bucurați și-aici.. și-n cer!
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre eliberarea de grijile lumești și regăsirea bucuriei prin credință. Sugerează că acumularea materială și goana după miraje ne îndepărtează de adevărata fericire, care poate fi găsită lăsând grijile în seama divinității.