Cerul, pe altaru-i de lumină,
Noaptea, sângerează câte-o stea..
Unde ești tu, floare cristalină?..
Doamne al puterii, fii cu ea!..
Știu că-aievea-n sân, doi nuferi, seara
Te-aș ruga, cu mirul Tău, să-i uzi..
Le mai dăruise primăvara
Și doi mici și gingași buburuzi..
S-or fi prăfuit de vreme, Doamne!
Șterge-i Tu de brumă și pe ei..
Ce s-or fi făcut de-atâtea toamne?
S-or fi prefăcut în funigei!..
Unde ești, visarea mea curată?
Ce meleag de basm vei fi vrăjind,
Tu, mireasă albă de-altădată?..
Vreau, prin zare, cale să-i întind..
Fă-i din curcubeie, ca să treacă,
Pod peste văzduh și depărtări..
Scoaba lunii, peste valea seacă,
Luntre, să pornească peste zări!..
Fulgere, vâsle și, din stele,
Zale pentru ancore să-i faci..
Cârmă, pune-i visurile mele;
Și, la pupă, dorul meu, cârmaci!..
Apăr-o de val și de furtună..
De ispita poftei pământești..
Tu doar s-o culegi să-ți faci cunună!
Doamne, numai Tu s-o îndrăgești!..
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al naratorului pentru o iubire pierdută, idealizată și plasată într-un context divin. El imploră divinitatea să o protejeze și să-i faciliteze întoarcerea, construind un pod metaforic peste distanțe.