Trăind cu ai mei, cinci, laolaltă,
Ochesc la fereastră albul de ger,
În casă, albastrul de frig,
Pe frunte, razant, un rid efemer.
Pe masă roiesc aburi calzi,
Ce plăcut e mirosul de pâine coaptă!
Îmi iau cuvintele în mâini, deodată,
Și le ridic către cer.
Gândul în pleoapă-l ascund,
Simțul revine prosper.
Amin, spun,
rup din pâine, în mâini, o bucată,
Muşc şi mănânc, tăcut şi stingher.
Am o frică. Tresar la fiece șoaptă,
Curând mă voi rupe de ei,
Pe-alocuri mă bucur, îmi pare şi rău,
Sunt confuz, destrămat, ca o toartă.
Soba naşte într-însa roi de scântei,
Ce focul le-aruncă din vatră.
Acum, voi lăsa totul baltă,
Și nu știu către ce lume mă-nvânt,
Veți fi, oare, în frig, acolo și voi,
Așteptând să luați pâine caldă, la rând?
La revedere! Eu plec, dragii mei, dar să știți,
De pâine nu te mai saturi niciodată.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele amestecate ale unui individ care se pregătește să părăsească căminul familial. Nostalgia și teama de viitor se împletesc cu amintirea căldurii și siguranței oferite de familie, simbolizate prin pâinea caldă.