Un cântec aurește și-o stea la geam se-aprinde
Și-o ciocănire albă în visul dinspre stradă.
E pas ce mai oprește în gheață și zăpadă,
La casa zăvorâtă de astăzi să colinde?
Pe leneșa beteală de tristă promoroacă
Aud colindătorii cu steaua de cleștar
Și înțeleg că-i steaua anilor limpezi, dar
O las pe sub fereastră să lunece, să treacă.
Și magica lui ușă trecutu-ncet și-atinge
Și văd un pom de aur când se deschide ușa?
Dar dacă mâna, grabnic, luminile le stinge
Și smulge mandarina și toba și păpușa?
Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
Și n-a mai vrut din aur să cheme înapoi
Îngerii triști de zahăr și săniile moi
zâmbind cu Moși-Crăciunii de turtă dulce-n ele?
S-au stins în brad luceferi și portocale-n mine.
Zac jucării de vise pe fund uitat de ladă.
În scrinuri vechi dorm îngeri și inimi de zăpadă
Și zilele de aur ca niște mandarine.
Și doar colinda curge? De ce atâta zvon,
când mâna ostenită nu-i face semn să vină?
E mai adânc, când ninge pe cântec și lumină,
peste colinda vieții și steaua de carton.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o nostalgie profundă pentru Crăciunurile din trecut, marcate de inocență și bucurie. Vorbitorul își amintește cu tristețe de pierderea spiritului festiv și de transformarea sărbătorilor într-o umbră a ceea ce au fost odată.