Cui mi-a născocit tristețea asta,
nu-i da, Doamne, ștreangul ticălos.
Cui mi-a-mpuns cu sulița coasta,
fă-i un pat de frunze, răcoros.
Cine mi-a dat fiere cu găleata,
calce zarea ca un împărat.
Cine mi-a dat temnița și roata,
fie, Doamne, binecuvântat.
Însă cui a pus în mine silă
și dezgust și scârbă pentru tot,
sta-i-ar viermii-n hoit ca o prăsilă
și cloci-i-ar vipera în ciot.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un amestec complex de sentimente față de cel care a cauzat suferința. Se oscilează între blestem și o formă ciudată de iertare, sugerând o luptă interioară cu emoțiile negative.