Am 26 și încă nu știu ce devin,
Vreo 25 de când mă plimb pe sub aceiași arini.
Cred că 22 de când îmi amintesc ce rețin…
Un șir de amintiri și emoții-i cam tot ce dețin.
Timpu-ți rămâne pe față ca pasta de dinți,
Cu timpu’, adevăru’ prinde altă formă-n caz că minți.
Sunt perfect pregătit de sacrificiu’ suprem,
Îl aștept sunt pe teren – țigări și pâine cu gem.
Joc la ambele capete..
Îl las ușor până la spume
Și apune când îl sting – coboară laptele.
Bucuroși de oaspete – prosoape albe, fețe calde.
„Manierate tare gazdele”.
Acum haide camarade!
Eu nu am existat vreodată ca Bin Laden.
Am stat aici să văd apusu’
– Ce delir, îi roz cu galben.
Ți-ai rupt coperta? Da-i cu bandă..
Tipicar ca Arșinel, am așii mei în dosu’ palmei.
De-altfel fie..
În fine, frățtie..
Ia ce e din farfurie!
Fix pe stânga,
cum intri din bucătărie,
Îi una mai maronie
Și e conectare
– Tare drumu’, Păltiniș – Valea Aurie.
Apare tonu’ de contrast în Mai
Și analog Septembrie
– Ma Rici! ce tot ai? hai acasă din Decembrie..
Nu-mi zi mie,
toate astea au fost să-ți fie dăruite ție.
Știe Universu’ asta, ba, îi mare meserie!
Crede-mă că el defapt îi cel mai tânăr
Și oricâți am fi la număr putem toți s-o ducem bine.
Doar că nu se vrea asta,
Locul tre’ depopulat,
Noi suntem mulți
Și nu se poate dansa.
De-asta m-am învățat să privesc evazat
Și eu încă vă iubesc, chiar dacă m-am detașat.
Tre’ să simți că ești în vârf chiar dacă stai la versant
Și poate cuvintele astea cumva îți sună interesant..
Și-ai să devi interesat de timpu’ ce te-a balansat..
Și crede-mă că cel mai rău lucru dat, îi defapt, cel mai bun întâmplat..
Și știu că sună ciudat..
Dar știu că sunt un ciudat..
Îs un prăjit și-un bitang
Și plec din toamnă cu toane,
Și ajută-mă Doamne,
Că sunt genu’ ăla prost,
Care fumează unde doarme.
Scriu în spatele unor geamuri programate să reziste.
Din copile familiste se nasc p***e.
Programate să insiste,
Inspirate de reviste.
Peste noapte am scris 7 poezii postdecembriste lângă Bristol, în derivă.
Spune-mi care e motivu’?
Un copil descentrat vorbește singur.
Sensul versurilor
Piesa este o introspecție asupra vieții, societății și a propriilor experiențe. Vorbește despre deziluzie, dar și despre acceptare și detașare, căutând sens în ciudățeniile vieții.