Qishta feat Nasta – Nur

Qishta:
La doi ochi ce sunt din fire plini de nur și de simțire,
urmează ca să se-nchine vrând, nevrând, fieșicine,
căci într-o căutătură viață dau și viață fură,
sunt deprinși tot a supune și-a robi fără căldură.
Acești ochi plini de putere n-au zăbovit să găsească,
căutând cu mângâiere leșire să mă robească,
dar și eu, fără sfială, rob să le fiu în vecie,
le-am dat făgăduiala cu mare statornicie.
Văzând astfel de răbdare, piatră-mi zic că sunt și fier,
la ochii tăi mă-nchin și mă mir cum nu pier,
dar greșesc… a răbda este dator,
pentru cine-o știi să te-nțeleagă, nu ca un nesimțitor.
Câtă ești înțelegând, al meu suflet te iubește
și se bucură arzând, și de voie se trudește.
Primăvara se ivește, și iarba încolțește,
codrul cântă, inima-mi zburdă și crește.

REFREN:
Ochii mei, săracii ochi, cu-a lor lacrimi necurmate,
să-ți ceară de la cer milă și iertare de păcate.
Ah, te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei,
unde-i viața, unde-i mila ce izvora dintr-ai tăi?

Qishta:
Printr-a ta dulce suflare din patimi m-am ridicat,
gustând para ce aprinde numai amorul curat.
Ochii și-au pierdut vederea, gura-nchisă spre tăcere,
obrajii în veștejire, mâinile în neclintire,
sufletul de trup departe, pe năsălie răstignită,
cu încă ceva podoabe de-ale lumii asuprită.
Fața ta pare că râde liniștită de păcate
și lumea te prinde cu vederi înlăcrimate.
Frumusețe, nur și haz v-ați dus din vederea mea,
căci a zburat la cer azi soția ce va avea.
Dar lasă fățărnicia și-a obrazului schimbare,
căci frumusețea firească robește pe om mai tare,
care inimă și suflet într-a tiranilor firi,
de-atâta delicatețe, de-atâtea mărturisiri,
nu s-ar fi topit ca ceara în fața crudului foc,
afara de al tău suflet, unde mila n-are loc.

REFREN:
Ochii mei, săracii ochi, cu-a lor lacrimi necurmate,
să-ți ceară de la cer milă și iertare de păcate.
Ah, te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei,
unde-i viața, unde-i mila ce izvora dintr-ai tăi?

Qishta:
Ochii și-au pierdut vederea, gura-nchisă spre tăcere,
obrajii în veștejire, mâinile în neclintire,
pieptul întru nemișcare, sufletul în nesuflare,
spun că pentru despărțire cu simțire omul moare
și doare, că n-am cheia sufletului lăcat; ești rece,
asemenea viforului ce bate de 2 ani ori zece
și vreau să plece acum cât mai târziu
că 7 lumi mă doboară și știu că
nu mă crezi nici acum când la ale tale picioare mă supun și
crede-mă, te ascult, și nimic nu mai aud bun, ci
numai vorbe de-ale tale spunându-mi că-s nebun și… și…
În noian de-ntristare când s-o afla cineva
cum să-și mai afle scăpare, când și dragostea nu va?
Dragoste fii milostivă la amara starea mea,
lasă, nu mai sta-mpotriva și blândețe iar ți-oi da.

REFREN:
Ochii mei, săracii ochi, cu-a lor lacrimi necurmate,
să-ți ceară de la cer milă și iertare de păcate.
Ah, te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei,
unde-i viața, unde-i mila ce izvora dintr-ai tăi?

Nasta:
Plini de nur, ați atras inima ce vă visa,
prin reduta-ți de spini pasul și-l retrăgea.
Ceasul amorțea în timp, pe chip clădea nori,
regrete plângea-n zori, dorințe scuipa-n pori,
dar nu-s culori pe care să le-nțeleagă.
De curând te-a visat și încă mă întreabă:
„De ce când îi cânt peste ferestre, ea zâmbește?
De ce când îmi calcă pragul viselor, plutește?”
Primește-l sub Ceru-ți, ningei „te iubesc”,
adoarme-i sub pleoapa-ți, plângei un firesc
„te ador, dar adorm când de dor doar pot
să te visez, deci socot să nu-mi lipsești în somn”.
Acum mă sting, voi luați-vă de mână;
acum aprind iubirea deplină.
Sunt acea suflare a lui de visare ce nu te-mparte cu alte pleoape.
Clădiți-vă Cerul vostru de dragoste.