Frunză verde de castani,
– Neic-al meu din Peștișani
Cu părul galben buclat
La inimă m-ai secat
Că prea de mult ai plecat,
Viața mi-ai împovărat.
– Rău, puică, m-ai blestemat
Să stau în bâtă răzmat
Nebăut și nemâncat
Cu gândul la tine-n sat,
M-ai blestemat, puico, rău
Ca să zac la pat mereu.
Puică, mult îmi pasă mie
Că-s frumos și-mi șade bine,
Se țin mândrele de mine
Că am destule vecine,
S-au ținut și ieri și azi,
Moare lumea de necaz.
– Las’ să moară, moară, moară,
Numai neica să nu moară
Să-mi dea gurița diseară
Când răsare luna iară,
Când e cerul plin cu stele
Să stea în brațele mele,
Să îl strâng la pieptul meu
Să rămân cu el mereu.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul unei femei față de iubitul ei, care a plecat. Ea își amintește de el și își dorește să se întoarcă, în timp ce el se plânge de blestemul ei și de dorul de ea.