Fir-ai a naibii de minte,
Nu te-am avut mai ‘nainte,
De te-aveam acum cinci ani
Jur că nu mă măritam,
Stăteam fată-n bătătură
lângă tată, lângă mumă,
La căsuța părintească
lângă floarea din fereastră.
Că de când sunt măritată
N-am voie să stau la poartă
Că bărbatul mă pândește
să vadă cin’ mă privește,
El mă ține-nchisă-n casă
nici la apă nu mă lasă
nici pe seară, nici pe lună
că-i e frică că mă fură.
El mă ține-nchisă-n casă
cu mărăcini la fereastră
Și zăvorul pus la poartă
nimenea să nu mă vadă,
Fie neica cât de rău
zăvorul este și-al meu
Oricât s-ar împotrivi
În lume tot voi ieși,
Că nu-i lege-n lumea mare
ca să ții-nchisă o floare,
Că nu-i lege pe pământ
să trăiești tot zăvorât.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul unei femei căsătorite, care se simte prizonieră în căsnicie. Ea tânjește după libertate și viața de dinainte, regretând decizia de a se mărita și simțindu-se sufocată de gelozia și controlul soțului.