Pocaitii – Ultima Piesă

Înainte să-ți definești viața și să-mi spui ce religie ai,
Oprește-te un pic din alergarea ta și spune-mi după ce fugeai…
Câți metri mai aveai până alunecai și din nou cădeai?
Câte lacrimi vărsai până te ridicai?
Nu, n-ai învățat nici acum câte capcane sunt în jur…
Nu, n-ai auzit de goana după aburi,
Sunt oameni care s-au dat în spate
Când și-au dat seama de realitate…
Probleme, chinuri, întrebări fără răspuns cu alcool înecate…
Un tânăr în noapte, chinuit, cu fălcile umflate,
Lăsat lat, jos, lovit de prietenul lui fără dreptate…
În ochii lui nu se văd decât lacrimi de durere
Și setea nebună după o mângâiere…
Șase ani de nebunii și distracții,
Doi ani dependent de h*****, preferat injectabil…
Crezând că-și poate păcăli viața s-a apucat de ele,
Dar viața este viața, nu știe să piardă și te bagă în belele…
S-a ridicat, merge de-a lungul străzii fără nicio speranță,
Fără nicio țintă pentru că era fugit de acasă…
Ca un cadavru ambulant se târâia pe sine,
Singur în noapte plătea pentru ale sale fapte…
„Ajutor!” Striga în gândul lui…
„E cineva??” Tăcerea-i inunda sufletul
„Aș vrea să mor…” Era singurul lucru care mai conta…
Singurul drum, singura viață, ultima lui speranță trecea,
Nevoia de o nouă doză îi reapărea:
Dureri de oase, chinuri nealinate, gesturi necontrolate…
Suspine adânci, lacrimi, un suflet rece…
Și toate astea sunt doar niște cuvinte menite
Să spună ce s-a întâmplat cu trei ani înainte
Cu viața unui tânăr ce alerga la fel ca tine cu picioarele zdrobite
A luat totul la rând, dar golul din sufletul lui era adânc,
Îi ziceau Coca… acum îi spune Poca…
Și-aceasta este viața mea…
Ai să mă întrebi… ce s-a întâmplat cu lacrimile de suferință…
Ai să mă întrebi… cum am scăpat de dependență…
Ai să mă întrebi… cum s-a schimbat a mea viață…
Am să răspund la fel ca și-altădată:
Dumnezeu este acela care mi-a dat această șansă,
Dumnezeu este acela care mi-a aprins în suflet o speranță…
Și-mi vine să plâng când mă gândesc la viața mea…
Câtă durere, câte lacrimi șterse de o altă viață,
Câte păcate nenumărate, câte fapte neimaginate
Șterse, uitate, de Dumnezeu iertate…
Și asta pentru că Prietenul meu cel mai bun a murit…
Și asta pentru că Prietenul meu cel mai bun a plătit…
Și acum, în următoarele versuri dă-mi voie ca să ți-L prezint…
E Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și este viu…
Nu e o religie, nu e o insectă, nu e orice altceva…
Este Prietenul meu și-i dedic melodia asta…
Doar El a avut puterea să mă scoată de unde nimeni n-a putut,
Doar El în acea noapte a plâns cu mine, dar eu nu L-am văzut…
Lui îi datorez faptul că sunt aici și zâmbesc,
El mi-a pus luminițele din ochi, care strălucesc…
Și acum, mă opresc din vorbit căci am obosit,
Voi pleca, iar tu vei uita repede piesa asta…
Ține minte, ține minte măcar următorul vers:
Dumnezeu este cel mai bun Prieten din univers!