Te-am purtat mereu în fire
Ca pe-un sâmbure de foc,
Floare albă de iubire,
Floare albă de noroc.
Te-ai ivit ca o romanță
Dintr-un Cer cu stele reci,
Floare albă de speranță,
Floare albă de poteci.
Ai fost vrajă de suspine
Și descânt de fericire,
Floare albă de ruine,
Floare albă de iubire.
Când ai dispărut, minune,
Printre vorbe-amăgitoare,
A murit în mine-o lume
Și s-au prăbușit altare.
Te-aștept pe-un țărm de mare.
Mai ții minte unde este,
Floare albă de visare,
Floare albă din poveste?
Ai putea veni la mine
Pentr-un timp cu zile clare,
Să refacem din ruine
Prăbușitele altare?
Vocea timpului ce vine
Îmi șoptește că te treci,
Floare albă de ruine,
Floare albă de poteci.
Poate nici n-ai fost o fată,
Ci o umbră de-amăgire,
Floare albă fără pată,
Floare albă de iubire.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și dorul profund pentru o iubire pierdută, idealizată ca o "floare albă". Naratorul își amintește de frumusețea și importanța acestei iubiri, dar și de durerea dispariției ei, sperând la o reîntoarcere sau o refacere a ceea ce a fost.