Suflet mecanic, am suflet de mecanic, unsoare pentru toți,
Vorbesc în 1 și 0, un x și 0 jucat în 3, îl luăm și pe duhul de sfânt
de mânecă, psst.
Fumez piulițe, cuie, nu cânepă
ca muritorii de rând.
Cleg versiunea 1.2, mă strâng în arcuri și-mi dau drumu-n tine,
inimă de țigancă.
Procesor dual core când te sărut,
ochii mei ecrane albastre, rămâi prost când te uiți la ei.
Venenele sunt cabluri, cablurile sunt mate,
Mihai albul, flux de informație.
Luna plină, marea e cu mine, matricea e cu mine, nu te <3 cu boții,
mă iubesc cum mă iubesc roboții.
Cade ploaia digitală cum cade curentul la miezul nopții,
suflet mecanic.
Trec tarfele pe magistrală, mă uit la ele, sprijin gardul electrificat,
am muzică în cap și notele-n antene.
Cu nufăr și floare albastră, Gia,
Eminescu o arde la un ram, nu blasfemiez energia,
Adorm gol de circuite și rescriu niternetul, scârț, scârț, scââârț.
E RĂZBOI C****E
BOMBARDEZ CU ELECTRONI CAPTIV ÎN TUBUL CATODIC
EU ȘI IREALUL PRIVIM INTROSPECTIV LA
ce <3 mea scrie aici hidrogenul catooliiiic
Sensul versurilor
Piesa exprimă o viziune distopică asupra viitorului, unde umanitatea este înlocuită de tehnologie și emoțiile sunt simulate. Naratorul se identifică cu un robot, un suflet mecanic, și exprimă o formă de rebeliune împotriva acestei realități.