No Title – Ca Doi Copii

Era seara, puțin trecut de ora nouă,
Afara deja începuse să plouă.
Ea voia să vină să-l mai vadă,
Dar el, mințind, îi zise că are altă treabă.
De-o parte a ușii se aud niște bătăi,
Ea venise să îl strângă în brațele ei.
De cealaltă parte a ușii, totuși, el era,
Avea lacrimi în ochi, dar tot nu răspundea.
Când doi oameni se iubesc cu adevărat,
Fac tot posibilul să uite tot ce s-a-ntâmplat.
Ca doi copii, ei din când în când se mai certau,
Și tot ca doi copii, ei se împăcau.
Deseori dragostea nu e un joc,
Unde zarul chiar nu are nici un rol.
Ca doi copii, ei din când în când se întâlneau,
Și tot ca doi copii, ei se despărțeau.

Plecând supărată de ce se întâmplă,
Privirea către dormitor o întorcea.
L-a văzut acolo și, plângând, tăcea.
Se pare că dragoste nu mai era.
Deodată se aud iarăși niște bătăi,
Ea venise să îl strângă în brațele ei.
Deschide ușa încet, dar foarte curajos,
Și atunci îi spune cât se poate de furios:
‘Degeaba mă privești confuz acum,
Oricum răul e deja făcut.
N-aș vrea decât să fug, să plâng, să râd, să uit al tău sărut.’
Dar tu… Iubitule, lasă-mă să-ți vorbesc!
De ce?
Dă-mi șansa să vezi că nu mai greșesc.
Cum? Cum?
Promisiuni și aceleași minciuni,
Lucruri care dor spuse prea ușor.
Mi-e dor, chiar dacă n-am ajutor,
Mă întorc către cer și strig: nu mor!’
Sunt singura ce mereu te-a iubit,
Ca doi copii, amândoi am greșit.
Când doi oameni se iubesc cu adevărat,
Fac tot posibilul să uite tot ce s-a-ntâmplat.
Ca doi copii, ei din când în când se mai certau,
Și tot ca doi copii, ei se împăcau.
Deseori dragostea nu e un joc,
Unde zarul chiar nu are nici un loc.
Ca doi copii, ei din când în când se întâlneau,
Și tot ca doi copii, ei se despărțeau.