Doamne, ce-ai lăsat pe lume
Să crești fete lângă tine,
Când sunt mari să le măriți
La părinți necunoscuți?
Că băieți șapte de-ai
Gineri în casă nu-i dai,
Nu-i poți da de lângă tine
Că-ți poartă numele-n lume.
Dar atuncea când se-nsoară
Să vezi milă de la noră,
Tu cu numele rămâi
Și cu mila nimănui,
N-ai să mai ai loc prin casă
N-ai s-auzi vorbă frumoasă.
Cât ar fi nora de bună
Îi ești soacră, nu-i ești mumă,
Cu argint dac-o-nvelești
Și tot soacră te numești,
Iar doru-n suflet te-apasă
C-ai dat fetele din casă
La altă casă străină,
N-are cin’ să-ți zică „Mumă!”.
Cât s-o cosi fân și iarbă
Nu rămâne lunca albă,
Crește iarbă cu sulfină
Și numai fata-i cu milă,
Că din suflet ia în seamă
Și-al ei tată, și-a ei mamă,
De s-ar împărți în trei
Nu-și uită părinții ei.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei mame care își mărită fetele și simte că le pierde, rămânând singură și fără sprijin. Ea reflectă asupra rolului mamei-soacre și asupra legăturii speciale dintre o fată și părinții ei.