Frunzuliță sânziene,
Bădița tare mă teme,
M-ar păzi, dar n-are vreme,
Toată vara-i de lucrat,
Mă lasă singură-n sat,
Se-ntoarce tot amânat.
Nu se teamă, n-am pe nime’,
Ca el dorul să-mi aline
Și să îmi gândească bine,
Oricât aș proba și-aș vrea
Cu ochii nu pot vedea
Decât numai pe badea.
De el nu mi-ar fi dor
N-aș ieși seara-n obor
Desculță, în capul gol,
Seara la vreme de cină
N-aș alega prin grădină
Desculță, cu cârpa-n mână,
Să-l aud pe drum trecând
Cu cocia scârțâind
De la codru coborând.
Sensul versurilor
O fată își exprimă dorul față de bădița plecat la muncă. Ea tânjește după el și își petrece serile așteptându-l, fiind profund legată de imaginea lui.