Daruri din inima mea.
Din daruri lumea s-a făcut,
Așa credeam fiind copil;
Acum însă, cred că s-a născut
Din suferință și din chin.
În lumea de copii vedeam
Cum darurile mici formau prietenii;
Și mai târziu am învățat
Cum darurile mari puteau uni.
Copil fiind, primeam și dăruiam cu drag,
Aș face și acum la fel,
Însă observ că totul s-a schimbat,
Și darul e condiționat.
Probabil că au fost acei
Ce n-au avut nimic de dat;
Și în micimea sufletului lor
Nici să primească n-au mai încercat.
Credeam așadar, copil fiind,
Că lumea, însăși, e un dar;
Și dăruindu-mă câte puțin,
Lumii să dăruiesc am încercat.
Și căutând să văd ce le lipsea,
La fiecare-n suflet am intrat;
Și spaima m-a cuprins văzând
În loc de daruri, doar suferință și păcat.
Speriată darurile înapoi mi-am luat,
Căci pentru ele loc nu mai aveau;
De atunci prin lume-am alergat
Daruri purtând în suflet, nu păcat.
Acum aș vrea să poposesc puțin..
Cere-mi orice și îți voi da;
Căci ceea ce îți dăruiesc
Sunt daruri din inima mea.
Sensul versurilor
Piesa explorează inocența copilăriei și deziluzia maturității, unde darurile necondiționate sunt înlocuite de suferință și păcat. Naratorul își oferă în continuare darurile din inimă, în ciuda experiențelor negative.