Mircea Cărtărescu – Profiterol

Toamna a sosit anul acesta fulgerător:
mâncam împreună un profiterol la cofetăria de vizavi de Cocor.
Când l-am început, era vară;
pe la mijloc lingurițele reflectară
foile carpenilor îngălbenite
spitele cărucioarelor ruginite.
La centrul de-alături, unde se umplu sifoane,
roata mare, albastră și cele două pistoane
umflau sifoane cât niște zeppeline:
călare pe ele, copiii ieșeau plutind direct prin vitrine.
La baraca unde se-nregistrează muzică pe casete
difuzorul de la intrare emitea doar sonete
și pe casetele AGFA aliniate
erau înregistrate
râsete, râsete de femei.
La fierărie, în truse, șurubelnițe și chei
se corodau în vântul roșu al toamnei
Sclipea fascinat inelul de pe degetul doamnei
care vindea broaște Yale.
Canari și sticleți în colivii zburau moale.
Când ai înghițit ultimul strop de glazură
se schimba ceva în arhitectură:
pustoaicele triste
pășeau legănat pe glezne postmoderniste;
blocurile de peste drum
aveau frontoane de rouă pe colonade de fum;
iar copacii purtau frunze abundente, uscate, crocante
care cădeau în păr la amanți și amante,
frunze mirosind a diamante..
La alimentară era multă lume
căci se vindeau ciocolate chinezești cu alune
și adusese și vin spumos,
șampania celor de jos..
În mercerie
aveau ață de macrameuri și foarte ieftine bijuterii
iar la farmacie
cactusii din vitrină dăduseră floare portocalie..
În fine
iată ce mai vedeam prin perdelele în ruine:
o țigancă vânzând la colț inele calpe,
piatră ponce pentru tălpi,
ciungă și verighete
oja, benzină pentru brichete
și tot ce nu-ți mai trece prin gând..
Cele un milion de pleoape mi se închid rând pe rând..
Era toamnă, Cri. Erai așa comică:
te strâmbai când înghițeai apă tonică,
ma-ntrebai de ce pe frigider scrie Stella
și dacă am citit Cortazar, Rayuela
și dacă e adevărat că nu mai ești o fetiță
și dacă s-ar putea construi un minister din halviță
și dacă norii deasupra repetă evoluția speciilor
și dacă plantele au sensibilitate
și dacă e ceva real în „catoptromanție”
și dacă Trakl a fost farmacist iar Novalis geolog
și dacă există undeva, în lumea asta vreun loc unde am putea să ne
ducem viața la modul nostru blând-ticnit, inofensiv-halucinant,
liniștit-arzător, realist-visător, citind, ascultând muzică,
scriind versuri, mângâindu-ne și fiind absolut siguri că
niciodată nu vom îmbătrâni și că moartea e o prostie și
ca universul va rămâne un incendiu etern, o toamnă enormă
și dacă vei termina facultatea, și ce va fi p-ormă
și dacă mi se pare stupid
și dacă Arcimboldo, și dacă Gide..
Pe Mitropolie seara-naltă
alte turle de fetru, alte cupole de mușama.
Aerul devenea cafeniu
și nici un tramvai și nici un taxiu..
Am dat mărunțișul și am plecat spre Scala pe jos,
asfaltul de cuarț ni se lua pe tălpi de microporos,
părul de struguri, de bame, de piersici îți flutura
și-n semn că toamna te poseda
aveai la urechi, în loc de cercei
doi păianjeni cu cruce pe două fire de funigei,
vrăjind din picioare..
Dacă ne grăbim, ajungem după completare.