Frunză verde ca bobul,
Mândră floare-i norocul,
Mândră floare-i norocul,
Dar nu crește-n tot locul,
El nu crește lângă drum
Să-l aibă omul cel bun,
El crește lângă pârău
Și-l are omul cel rău.
Am trecut pe-un pod de piatră
Și-am scăpat norocu-n apă,
Mult am stat și m-am mirat
Pe cel pod eu ce-am cătat,
Norocule, de te-aș prinde
Ți-aș da foc și te-aș aprinde
Într-o margine de drum
Ca să arzi să te faci scrum.
Și-am zis verde busuioc,
Arză-te-ar focul, noroc,
Arză-te-ar focul, noroc,
Că n-ai crescut pe-al meu loc,
Tare mult te-am căutat
Și de urma ta n-am dat,
Nu știu ce nu ți-o plăcut
Că pe mine m-ai urât,
Dar de-aș umbla lumea toată
Tot dau peste tine-o dată
Și-am să te-nchid c-o lăcată
Să nu mai pleci niciodată.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă frustrarea și amărăciunea față de noroc, personificat ca o floare inaccesibilă. Vorbitorul deplânge faptul că norocul pare să favorizeze pe cei nedemni și își exprimă dorința de a-l controla sau distruge.